În urmă cu șase ani, Novaia Gazeta publica un eseu despre Dostoievski sub un titlu care astăzi capătă o rezonanță aproape insuportabilă: „La ce-i trebuie omului libertatea?”. Era vorba despre Frații Karamazov, despre Marele Inchizitor și despre una dintre cele mai neliniștitoare intuiții ale literaturii moderne, aceea că libertatea, atât de râvnită în principiu, poate deveni, în practică, o povară de care oamenii caută să se descotorosească, uneori cu o grabă și o voluptate pe care niciun calcul rațional nu le poate explica.
Luni, 9 noiembrie, după mai bine de trei decenii în care a documentat corupția, crimele și minciunile puterii ruse, Novaia Gazeta și-a închis redacția din Moscova, împinsă spre dispariție de un regim care pare să fi înțeles foarte bine această slăbiciune omenească și să fi făcut din exploatarea ei metodă de guvernare.
Astăzi (miercuri, 11 noiembrie – n. red.) se împlinesc 205 ani de la nașterea lui Fiodor Mihailovici Dostoievski. Asemenea lui Nietzsche și Kierkegaard, Dostoievski a scris împotriva suficienței unui secol al XIX-lea convins că progresul cunoașterii va aduce, aproape de la sine, și progresul omului. Protestul său împotriva scientismului, a ipocriziei și a optimismului raționalist avea ceva urgent, febril, uneori aproape profetic, deși profeția, în cazul lui, nu trebuie confundată cu infailibilitatea. Dostoievski însuși a fost prizonierul unor pasiuni naționaliste și al unor fantasme mesianice pe care posteritatea ar face bine să nu le treacă sub tăcere. Tocmai această incomodă ambivalență îl face însă atât de greu de expediat în muzeul marilor clasici: omul care a coborât mai adânc decât aproape oricine în subteranele conștiinței europene nu era nici el imun la ispitele întunericului pe care îl descria.
Și totuși, ce știa Dostoievski despre secolul nostru? Poate că mai puțin despre tehnologiile puterii și mai mult despre disponibilitatea oamenilor de a le accepta, despre felul în care resentimentul se poate travesti în virtute, cruzimea în datorie, iar renunțarea la libertate într-o formă superioară de înțelepciune colectivă. Marele Inchizitor nu are nevoie să-i convingă pe oameni că libertatea este rea; îi este suficient să-i convingă că este obositoare, că îi condamnă la incertitudine și responsabilitate, că o pâine sigură valorează mai mult decât neliniștea alegerii. De aici până la obediența politică drumul nu este inevitabil, însă istoria ne-a arătat cât de scurt poate deveni.
Iar istoria Rusiei contemporane oferă astăzi un spectacol pe care Dostoievski l-ar fi recunoscut, probabil, cu un amestec de oroare și familiaritate. Un ziar născut în 1993, din speranțele încă vii ale unei societăți care tocmai ieșise din comunism, a supraviețuit războaielor cecene, asasinării Annei Politkovskaia și a altor colegi, amenințărilor, proceselor și exilului, pentru a sfârși prin a fi alungat din propria redacție. Înainte de plecare, jurnaliștii au strâns portretele celor uciși, iar pe clădire a apărut o inscripție de o simplitate devastatoare: „Aici a trăit Novaia Gazeta”. Ca și cum libertatea presei ar fi devenit, încă o dată, un obiect de patrimoniu, o relicvă a unei epoci în care fusese posibil să spui adevărul fără să ceri mai întâi permisiunea statului.
Mă întorc, inevitabil, la Dostoievski și la acea cunoaștere aproape crudă a tainelor inimii omenești despre care vorbea Berdiaev. La 205 ani de la nașterea sa, literatura lui continuă să ne ofere un limbaj pentru contradicțiile unei civilizații care a acumulat mijloace extraordinare de a cunoaște lumea, fără să fi devenit cu mult mai pricepută în a-și stăpâni propriile porniri distructive. Dar poate că întrebarea cea mai tulburătoare nu mai este astăzi dacă oamenii sunt capabili să suporte libertatea, ci ce se întâmplă cu cei care insistă să o exercite într-o societate care a hotărât să se dispenseze de ea.
Jurnaliștii de la Novaia Gazeta cunosc deja răspunsul. Și l-au plătit cu viețile lor, uneori la propriu.
