Știam că voi fi profesor de pe la 10 ani. Convingerea a crescut constant, pentru că am avut modele prețioase la catedră, și tot la catedră am avut și antimodele
În plus, am mai avut și Beverly Hills 90210, iar acum îmi dau seama că îmi doream de pe atunci să pot construi „o școală ca afară, dar la mine în țară”.
Una dintre lecțiile pe care le-am primit la cursurile de pedagogie nu era neapărat în programă. „Un profesor bun își lasă întotdeauna grijile la ușa clasei”. Sunt convinsă că am aplicat lecția asta; la drept vorbind, nici nu aveam cine știe ce griji în primii ani de învățământ. Am învățat împreună cu elevii mei, i-am încurajat din tot sufletul, am cântat împreună la serbări și tot împreună am avut emoții la examene. Eram convinsă că entuziasmul meu e suficient și că le poate alimenta la nesfârșit încrederea într-o lume mai bună.
Pe M. l-am cunoscut în primul an de învățământ: un băiat de o inteligență sclipitoare, care adunase în suflet furie cât pentru un adult trecut binișor prin viață. Am realizat că îl pierd pe M. când l-am întâlnit doi ani mai târziu, ajuns cu greu în clasa a IX-a. S-a chinuit un an să facă naveta la liceu, încălțat cu aceeași pereche de teniși chinezești, îmbrăcat cu același trening mirosind a săpun de casă, chiar și în timpul iernii, pentru că pe vremea aceea școala nu-i putea plăti naveta la timp și nici nu avea cum să-l ajute altfel.
Continuarea, în Viața Liberă!
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
SURSA FOTO: Alexandra Koch / Pixabay
