Aparent, ce ține de localitatea Sevilla are mare succes în Paris, și nu numai (sic!). Sau, poate e doar o formă de recunoștință pentru acest oraș, ca loc de inspirație pentru cea mai cunoscută operă a francezilor, Carmen de Georges Bizet.
Deschiderea sezonului Operei Naționale din Paris, la Opéra Bastille, locul cu cele mai bune scaune din lume pentru spectatori, mi-a mai pus pe listă, pe lângă ceea ce deja am scris, debutul în rolul Ofeliei din opera Hamlet de Ambroise Thomas a sopranei Adela Zaharia, și Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini, montarea lui Damiano Micheletto. E chiar păcat, deși toată lumea a ascultat-o în neștire, să nu profiți, dacă tot te afli la locul faptei, să nu urmărești o distribuție de excepție și să vezi și o montare nouă, în cazul meu. E n-o văzusem deși are peste un deceniu, dar îmi place Micheletto foarte mult.
Opera are una dintre cele mai lucrative prezențe în repertoriu, cu, cel puțin până acum, cea mai lungă serie a sezonului, cu două distribuții.
Ușor de explicat prin ingrediente: Commedia dell’arte, hit parade, star gala.
Cu un subiect foarte generos în ceea ce privește asezonarea temporală, prejudecățile și limitările claselor sociale. De care, sincer, n-am scăpat nici astăzi și, probabil, nu se va scăpa niciodată. Dar situația este răsturnată de niște prieteni inteligenți, cu școala vieții, și iubitori.
Libretul este semnat de Cesare Sterbini, după piesa omonimă a lui Pierre Beaumarchais (1775!)
Prin urmare, mutarea acțiunii în anii ‘70, care poate fi plasată oriunde în lume, deși regizorul spune că a fost inspirat de urbanul mediteranean, unde viața în comunitate este puternică, vie, prieteniile sunt prietenii, și cred că pe asta s-a mizat foarte mult, bucuriile și sărbătoririle sunt ale tuturor iar peste greutăți se trece tot împreună. Cadrajul era mai mult pentru stare, latino.
Așa văzut, conceptul a înlesnit și o dinamică necesară unei producții de trei ore, a facilitat un desfășurător coerent și, per total, un stil jucăuș și distractiv.
Personajele acestei opere oricum au devenit laitmotive. Don Bartolo-Don Basilio, reprezentanții clasei sociale superioare, adepți ai formalismului de castă, iar Contele Almaviva și Figaro, cei care vor să rupă constrângerile de clasă și cred în dragostea adevărată. Formalism versus sinceritate.
Dar amănuntele acestea se cunosc prea bine, însă partea muzicală rămâne întotdeauna proaspătă, sau mai bine zis poate suna foarte actual, nu spun acum că Rosalia e nume preluat de la „Rosina” (sic!), când e interpretată remarcabil. Asta s-a întâmplat acum, sau și acum. Uitându-mă, însă, pe distribuția ce urmează să preia schimbul în curând, n-am niciun dubiu că va fi la fel.
Fiorello, alias Amin Ahangaran, încă de la început, Piano pianissimo, înfige steagul sus, după o uvertură superb cântată. Iar cel puțin ceea ce impropriu sunt numite personaje secundare, eșalonul doi, cel puțin în teoria mea despre operă și-au susținut rolurile desăvârșit. Bertha, interpretată de soprana Isobel Anthony, a etalat profunzime și lejeritate. Don Basilio, interpretat de basul Adolfo Corrado, cumva, a fost perfect pentru rol.
În primul eșalon, baritonul Huw Montague Rendall, în rolul lui Figaro, a furat scena. Nu-l mai ascultasem până acum în Rossini, doar în Mozart, știam că e foarte bun acolo. Dar e la fel de excepțional și în Rossini. Dezinvolt, în voce-agil și nuanțat, în rol-ca un actor de la Hollywood, a fost cel care ridicat spectacolul la nivel de eveniment. Baritonul Nicola Alaimo, nu numai cu o voce potrivită, dar și o înfățișare de Don Bartolo, a susținut perfect ritmul și ingratitudinea personajului.
Lea Desandre, în rolul Rosinei, a fost incredibilă. Nu mă miră, în vară am văzut-o în Così fan tutte de Mozart, la Salzburg, unde acribitatea interpretării a contribuit, exact ca acum, la o super reușită. Mezzosoprana a fost chiar tânăra veselă, fermecătoare, etalându-și acel mezzo frumos și nestrident în înalte, dar generos.
A existat și o verigă semi-slabă, tenorul Jack Swanson, în rolul Contelui. Mi s-a spus că în repetiții i-a ieșit bine rolul, eu spun că e un tenor foarte bun, dar nu rossinian. Timbru frumos, calități interpretative, dar poate în alt rol.
Și nu în ultimul rând, din fosă, dirijorul Jader Bignamini a armonizat superb pit-ul cu vocile de pe scenă, a energizat fiecare notă, a făcut o treabă excelentă. Iar cu Rossini chiar nu e ușor, granița între gălăgie și sublim e foarte subțire.
Cum am spus, la Opera Bastille petrecerea continuă, informații și bilete aici.
Citește și: Londra | Hayward Gallery: Ați privit un munte drept în ochi?
(Credit foto: Albert Facelly/OnP, Le Barbier de Seville 26/27)
