O figură de stil, totuși, nu e vorba de excludere. Oricum, muzeul Luvru nu poate fi cercetat decât în etape. Mi-a luat câțiva ani să-l cartez pe tot. Fără să sugerez nimic, doar câteva idei, chiar îmi pare rău că n-am început s-o fac mai demult, și nu numai pentru Paris. Nici să nu induc pe nimeni în eroare, eu am bifat muzee ca Luvru, de câteva ori chiar, dar la vremea respectivă, încă nu era traftirul de astăzi, turismul nu devenise prima religie a lumii, iar eu aveam foamea câinelui ținut în cușca comunistă.
Tehnic, vorbim de incinte mai mici care pot fi gestionate omenește, să nu fie numai epuizare fizică. În plus, poți să prinzi momente esențiale ale artei. Pe scurt, galerii de artă și muzee-case.
Galeriile de artă sunt, din perspectiva mea, niște picături de ochi, soluția oftalmică care hidratează și hrănește retina, respectiv, nutrienții care îți hrănesc sufletul și mintea. Iar ca orice tratament, asimilat în pastile mici și repetat, duc la însănătoșire, de fapt, îți schimbă perspectiva asupra artei, first, asupra lumii ca finalitate. În plus, poți prinde colecții cu artiști mai greu de accesat, cum am avut eu parte de Leonora Carrington.
Plăcerea descoperirii
Veneam dinspre Biserica Saint-Eustache și mă îndreptam spre Le théâtre des Champs-Élysées (TCE), normal, cu google maps și mixând un pic de poezie, malul Senei, prin Quai des Tuileries, prin Rue Jean-Jacques-Rousseau. Nici grăbită, nici în doru’ lelii.
Și, de-odată, îmi simt nările pline cu miros de lemn. Mă gândeam că își fac unii mobilă în stradă. Dar nu. Mă uit pe geam, văd, în primă instanță, poze cu lucrări de Brâncuși. Ce se întâmplă aici?
Negropontes Galerie. Am intrat, mireasma de lemn m-a copleșit, dar evident și ce conținea galeria. Un altfel de univers Brâncuși. Brâncuși, ecouri contemporane.
Galeria este fondată de Sophie Negropontes, de loc din România, dar și cu rădăcini grecești. Tatăl său este maestrul fotograf Dan Er. Grigorescu. Fotografiile sale făcute sculpturilor lui Brâncuși între anii 1964 și 1967 sunt epicentrul ideatic al expoziției. Artiștii Mircea Cantor, Gianluca Pacchioni, Mauro Mori, Perrin & Perrin, Agnès Baillon, Morgane Baroghel-Crucq expun lucrările proprii ce reprezintă ecourile brâncușiene la nivelul formei, materiei, luminii, subiectelor.
Lucrările vorbesc tare. Nu ai nevoie de explicații, deși foarte amabil le primești de la Clara, asistentă în galerie.
Dar întorcându-mă la exponate, am fost absolut impresionată de instalațiile lui Mircea Cantor. Normal, pe lângă originile sale este un post-brâncușianist. Două lucrări din lemn atât de vii sau poate tocmai de aceea, Anthropomirrored 1 și 2.
Una poartă patina trecerii timpului, cea de-a doua pare acum ieșită din mâna meșteșugarilor geniali, din care, până la urmă, s-au tras toți artiștii noștri. Iar în interior, plecând de la sugestia de fântână, e oglinda. Reflexia apei, elementul vieții, reflexia vieții. Copleșitor. Acum, receptarea artei ține de multe variabile.
A mai venit vorba de asta când am scris de teatru, aici. Indiferent de forma de artă percepția ne diferențiază. Sunt trepte diferite. S-ar putea ca, de ex., un francez să nu simtă atâta putere, energie, lângă aceleași lucrări. Cum nici nemții n-au simțit spiritul brâncușian, aura lucrărilor sale, când au organizat expoziția Brâncuși la Berlin.
Un loc plin de energie și care îți activează toate simțurile, mai ales cel olfactiv. Ca la lucrările lui Anselm Kiefer pe care le adulmec de la distanță, fără să le văd.
Dacă nu ajungeți la Paris până în decembrie, pe site se poate consulta catalogul. Iar dacă ajungeți, există posibilitatea să o cunoașteți chiar pe fondatoarea și directoarea galeriei, cum am avut eu noroc, Sophie Negropontes. O persoană extraordinar de amabilă și caldă. Și, bineînțelesț plină de informații.
Acum, derulez un pic înapoi traseul de pe google maps pentru două opriri.
Bourse de Commerce de Paris sau Bursa de Mărfuri, fostă. Ea a fost preluată în 2016 de către miliardarul François Pinault, socrul Selmei Hayek, și reconvertită în galerie de artă modernă, unde sunt expuse lucrări chiar din colecția magnatului, dar bănuiesc că nu refuză propuneri din partea altor galeriști, colecționari.
Oricum, se poate vizita și numai clădirea istorică, o rotondă cu o cupolă semisferică, plafon de sticlă și o frescă. Fresca este o reprezentare alegorică a comerțului de sec. 19(1889), cu valoare istorică, dar mai puțin artistică. Interesantă stilistic pentru că au fost mai mulți cei care au contribuit la realizarea sa. Locul dispune de spații de conferințe, cafenea, sunt organizate evenimente, funcționează ca un punct de întâlnire.
Eu am văzut expoziția de fotografii a lui Irving Penn, un excepțional portretist, și nu numai, dar mai puțin cunoscut de publicul larg. Pentru a expune cât mai multe lucrări, cred că s-a exagerat puțin cu supraîncărcarea simezelor pe înălțime, pentru că din cauza reflexiei geamului protector erau exponate pe care nu le puteai vedea. Altfel, a fost exact ce mi-am dorit.
Când ieși din Bursă, dai un ușor ocol, și imediat, în spate vezi Biserica Saint-Eustache. Nu trebuie ratată pentru că este un muzeu sintetizat, nu mai spun de arhitectură. O colecție eclectică, de la vitralii și picturi medievale la artă modernă. Mai pe scurt, de la Rubens la Keith Haring. Un fel de ArtEnthusiast’s Digest. Atât site-ul, dar mai ales prezentarea lucrărilor in loco e mai bună decât în multe alte muzee.
Și încă două muzee, aș zice mini muzee dacă e să le comparăm cu Luvrul.
Muzeul Gustave Moreau. Este casa artistului transformată în muzeu, situată pe Rue Catherine de la Rochefoucauld, nr 14, arondismentul 9. Gustave Moreau a fost un pictor simbolist de secol 19. Mi-e și rușine că nu l-am descoperit până acum. Dedicat temelor mitologice și misticismului, eros și moarte, picturile sale sunt însuflețite prin texturi și culori. Câteva obsesii feminine, din care cea mai prezentă e Salome. Incredibil de fascinant și sunt sigură că va fi curând redescoperit.
Din păcate, unele lucrări fiind expuse în camere foarte întunecoase, dacă nici nu e soare afară, se pierd, ceea ce e mare păcat. Mă rog, eu mi-am folosit de magnifierul de pe telefon.
Și ca experiența extatică să fie completă, la etaj este, va fi până în decembrie, expoziția pictorului contemporan iranian Ali Banisadr, Talisman. O rezidență. Ai crede la prima vedere că a fost organizată ca o coliziune între secole. Nici pe de parte. Îmi pare rău, e imposibil să descriu ce am văzut, mai mult decât reacția mea de rămas cu gură căscată. O combinație de abstract cu narativ, cu texturi și culori care dau dinamică, pur și simplu, tabloului. Pun pânza în mișcare. Îți vine să pui mâna pe ea s-o ții. Tulburător, cel puțin pentru mine. Mi-a sugerat un Bosch reloaded, dar ar fi și prea mult, și prea puțin. Dar ideea e acolo.
În arondismentul vecin, 8, pe bulevardul Haussmann, la numărul 158, o altă bijuterie ascunsă își așteaptă vizitatorii:
Muzeul Jacquemart-André. La propriu ascunsă pentru că intrarea în muzeu nu este la stradă. Arhitectura și decorarea casei, sec. 19., Belle Époque, în sine, este un deliciu vizual, logic, pentru că e casa colecționarilor de artă Édouard André și Nélie Jacquemart. La acestea se adaugă o colecție de artă impresionantă. E ceea ce s-ar putea numi capsulă a timpului.
Și în timp ce englezii stau la coadă până în ianuarie, sau așa ceva, să vadă tapiseria de la Bayeux, în înghesuială, aici poți admira liniștit o serie de tapiserii fabuloase. Am văzut mii de mp de tapiserie din multe perioade, dar aici e altceva, simți viață, vibrație, nu doar emoția insuflată de istorie. Oricum, Parisul e un gem în materie de tapiserii, deci cine vrea să simtă vibe-ul își poate procura un traseu tematic, și la sfârșit, sunt convinsă că va avea alt ritm cardiac pentru această formă de artă.
Pe lângă Boucher, Fragonard, Rembrandt, Bernini, Botticelli, Canaletto, colecția are darul să îți prezinte nume mai puțin sonore, dar cu lucrări extraordinare. Chiar mari surprize.
Și, ca de obicei, am fost răsplătită cu extra-expoziția Tintoretto.
Nici un locaș cultural nu-l exclude pe celălalt, dar pentru asta trebuie să fi auzit de ele, mai întâi. Apoi, alegerile depind de starea fiecăruia.
Credite foto:
- Deschidere: Dan Grigorescu – Galerie Negropontes, Mademoiselle Pogany
- Imagini proprii. Mircea Cantor Anthropomirrored 1 și 2, detalii
- Imagini proprii (st-dr): Keith Haring: Viața lui Christos: Biserica Saint Eustache; Irving Penn- Mihail Barîșnikov: Bourse de Commerce; Me (sic!) – Acordorul de piane, Sala Mare, muzeul Gustave Moreau.
