(despre nesfânta alianță)
Este o evidență că Biserica a decontat și va deconta fiecare apropiere prea mare de politică, mai ales atunci când politica vine costumată fățarnic în misiune, patriotism și apărarea credinței. La noi, factura se pregătește deja pentru clericii și mediile bisericești care au deschis ușile georgismului și aurismului, oferindu-le decor, legitimitate, public captiv și binecuvântare. Nu, nu suntem pe terenul impresiilor, văzând ierarhi, stareți, preoți, mănăstiri, parohii, discursuri și predici, iar pe această pagină primind inclusiv înjurături sacerdotale explicite. Material social-teologic există. Din belșug. Rusia ne arată doar, mai brutal, unde ajunge nesfânta alianță împinsă până la capăt. Adică războiul încadrat teologic și omiletic, clerul integrat simbolic și pastoral în efortul militar, Sfinte Moaște purtate pe front, până când granița dintre însoțirea omului aflat în primejdie și legitimarea întregii construcții politico-militare aproape dispare. La un moment dat nu mai binecuvântezi doar soldatul, ci narațiunea, statul care îl trimite, victoria promisă și, inevitabil, războiul însuși, iar acela care nu intră în rând începe să simtă prețul.
Noi știm din comunism cât de complicată s-a dovedit supraviețuirea eclezială și cât de prost poate fi redusă retrospectiv la schema comodă cu eroi și trădători, fiindcă rezistența și acomodarea, mărturisirea, frica, calculul, eroismul și carierismul pot locui în aceeași instituție și, mai greu de suportat, chiar în aceeași biografie. Numai că atunci exista ceva ce nu avem dreptul să scoatem din ecuație: teroarea reală, respectiv închisoarea, Securitatea, Canalul, mănăstirea închisă, dosarul, șantajul, perspectiva foarte concretă de a fi zdrobit. Uneori te plecai ca să nu fii rupt și astfel Hristos să nu mai aibă încă o minte și un suflet în minus. Alteori nu te plecai și erai rupt, iar alteori, să nu idealizăm, tocmai regimul ateu îți netezea cariera ecleziastică. Dar acum? Cine trimite starețul la Canal dacă nu primește candidatul, cine închide mănăstirea dacă preotul refuză să transforme Evanghelia în program electoral, cine amenință Biserica dacă nu intră în hora suveranistă? Nimeni. Și tocmai absența fricii face compromisul liber consimțit mai greu de explicat decât cel smuls prin teroare, iar reflexul aproape pavlovian la naționalism, antimodernitate și la orice împărțire comodă între „noi” și „ei” rămâne una dintre marile provocări pentru mintea teologică a Bisericii.
După o asemenea infecție cognitiv-emoțională, însă, nu ajunge inventarul vinovățiilor. Exact ca fiecare pacient în parte, o societate are la rândul ei nevoie de un fel de carantină. Biblia are o imagine mai viguroasă decât multe manuale de tranziție politică: după ieșirea din Egipt urmează patruzeci de ani de pustie, timpul în care reflexele robiei trebuiau să se stingă, frica să piardă din putere, iar tentația idolatră să fie recunoscută înainte de a redeveni ordine socială. E suficient ca Moise să întârzie și deja apare vițelul de aur. Succint, poți ieși din Egipt și să continui să porți Egiptul în cap. Cam aici suntem și noi, traducând după ureche și stomac darul libertății, numai că febra nu poate fi tratată izolând câțiva bolnavi și declarând restul organismului sănătos. Instituțiile statului, cele validate democratic și cele văzute sau nevăzute (sic!), presa, universitățile și Biserica ar avea nevoie de propria autocarantină, verificând pe unde a intrat virusul, cine l-a purtat, ce anticorpi instituționali au lipsit și unde a cedat discernământul. Politologia și literatura de securitate îi spun democratic resilience, information integrity, cognitive warfare. Termenii sunt reci, problema, nu. Măcar și pentru că democrația nu se mai apără numai la frontieră, în parlament sau la urnă, ci mai ales în capul omului. Acolo.
Nici eventuala domesticire a suveranismului nu schimbă fondul. Poate fi săpat pe margini, frezat, „melonizat”, pus într-un costum mai bun și învățat să nu mai verse ciorba pe masă, iar AUR poate ajunge cândva la putere fără ca paguba simbolică produsă credinței să dispară prin succes electoral. Dimpotrivă, se poate adânci, fiindcă victoria nu spală retroactiv exaltările, alianțele, confuziile și mitologiile prin care s-a ajuns la ea și nici nu transformă în teologie propaganda îmbrăcată ieri în vocabular religios. Când voci străine logicii interne a credinței vorbesc zgomotos „în numele credinței”, publicul nu face distincții de seminar, Evanghelia ajungând să răspundă pentru vulgaritatea altora, Biserica pentru resentimentele lor și Dumnezeu pentru programul lor electoral. Iar epidemia următoare ne va găsi într-un mediu și mai vulnerabil, pentru că civilizația AI nu inventează minciuna, zvonul sau propaganda, ci le face mai ieftine, rapide, personalizate și greu de separat de real, învățând între timp ce ne sperie, ce ne flatează și ce trebuie să ne arate pentru a ne împinge spre o alegere. Poate că aici începe următorul decont, mult dincolo de Georgescu, AUR și sezonul politic de azi. Când nu mai externalizăm doar căutarea informației, ci selecția, ierarhizarea și, încet, judecata, libertatea nu mai trebuie confiscată brutal. Va fi suficient să ne-o administreze. Iar atunci decontul nu va mai fi doar politic sau eclezial. Va fi antropologic. În carne și oase.
DOXA!
Sursa: Facebook/@Radu Preda
Citește și: Cristela Georgescu – despre biodelirul și puterea totală, holistică
