I. NOUA PREOTEASĂ
Mi-au atras atenția, în timpul campaniei de zero lei a lui Georgescu și a soției acestuia, dar și recent, la mitingul zis al oierilor, recurențele legate de carnea românească și, în general, de mâncarea sănătoasă. De aici până la balada roșiei cu telemea este doar un acord fin, cântat la nai de Ianculeț printre două revelații despre apă, pământ și strămoși. Nimic rău, firește, să mănânci o roșie bună, să știi de unde vine carnea, să nu înghiți toate porcăriile, otrăvurile la propriu ale industriei alimentare și să citești, fie și cu lupa, cum fac eu, eticheta înainte să bagi produsul în coș. Doar că, încet și aproape fără să observi, din roșie se face antropologie, din telemea identitate, din oaie argument geopolitic și din frigider un mic altar al purității naționale. Așa încep, verificat, marile deturnări de sens: de la culoare, gest, obișnuință, tic și uz. Este mecanismul pe care îl studiază de peste un secol marketingul.
În pandemie văzuserăm însă deja filmul. Atunci au reapărut, în forță, marii cunoscători întru sănătate, sfătuitorii supraviețuirii, cei care știau ce nu știau medicii, ce ne ascundea industria farmaceutică și, evident, cum repari organismul cu lămâie, respirație, lumină, vibrație și câteva frunze puse unde trebuie. Cristela, pe care o iau ca nume al unui fenomen, nu a apărut atunci din neant, ea având deja formări în zona nutriției holistice, cursuri și certificări pe care le enumeră public. Pe scurt, pandemia i-a dat unui asemenea vocabular scena perfectă: frică de boală, neîncredere, nevoia de control și acea promisiune extrem de seducătoare că adevărul despre tine se află totuși la îndemână, dacă ai găsit omul potrivit care să ți-l explice. Noua preoteasă.
Mă opresc o clipă ca să nu ne prostim în sens invers și inutil. Da, România chiar are o problemă serioasă de sănătate publică: cancer, obezitate, boli cardiovasculare, sedentarism, fumat, alimentație proastă, controale făcute târziu, prevenție puțină și o veselă neglijență până când organismul începe să bată cu pumnul în masă. Nu despre asta fac haz. Ar fi stupid, ca să nu spun că ar însemna o trădare totală a vocației de om. Firește, așadar, că mâncarea bună este bună, agricultura locală trebuie apărată, iar o roșie care are gust de roșie rămâne una dintre puținele bucurii neideologice ale vieții de care am/avem rareori parte. Tocmai de aceea mă irită transformarea unei probleme reale în cosmogonie de bucătărie.
Cristela însăși își construiește o parte importantă din biografia publică în jurul bolii, al cancerului mamei, al propriei suferințe și al convingerii că alimentația, spiritualitatea și naturopatia i-au schimbat viața. O și cred până la un punct și, da, sunt solidar cu cei care traversează asemenea momente, fiind și eu în bună parte călător pe același drum. Asta trebuie luat în serios ca experiență personală. Numai că de la „mie mi s-a întâmplat” până la „așa funcționează omul” este o distanță enormă, iar fix acolo începe doctrina și, mai grav, ceea ce este dincolo de ea. The Power.
II. HOLISTIC, DAR PÂNĂ UNDE?
Ei bine, acum începe partea realmente interesantă. Să fiu clar de la început: ideea holistică nu este deloc ridicolă. Dimpotrivă. A privi omul integral, nu ca ficat separat de creier, creier separat de suflet și suflet pus duminica într-o cutie liturgică, este una dintre cele mai serioase intuiții antropologice. Pavel vorbește despre păstrarea „duhului, sufletului și trupului” întregi (1 Tesaloniceni 5, 23), iar în alt loc despre „înnoirea minții” (Romani 12, 2). Nu avem nevoie, așadar, de vibrații cosmice pentru a descoperi că omul nu se reduce la analizele de sânge. Până și medicina a învățat, cu greu și nu fără resturi, lecția asta. Sistemul pavilionar, pe care îl vedem încă atât de expresiv pe Strada Clinicilor din Cluj, vine dintr-o concepție medicală a secolului al XIX-lea, când separarea corpurilor, aerisirea și izolarea funcțiilor reprezentau ele însele progresul. Azi, după cum știm, modelul este mai curând cel al marilor spitale integrate, de tip AKH de la Viena, unde specialitățile nu mai trăiesc fiecare în insula ei. Cam asta sperăm, dacă mai apucăm, să fie și Spitalul Regional din Florești.
În esență, marea tradiție ascetică a Bisericii de Răsărit, așa cum o putem reciti în Filocalie și în enormul nostru patrimoniu de inteligență a credinței, pornește tocmai de aici: omul este întreg. Trupul nu este scos din ecuație, dar nici lăsat să ocupe toată tabla, să fie o prezență obsesivă. După mine, Evagrie rezumă aproape brutal această pedagogie atunci când leagă rugăciunea de eliberarea minții de patimi, iar Maxim Mărturisitorul construiește o întreagă antropologie tocmai pe refacerea unității omului risipit între dorințe, facultăți și obiectele lor. Nu avem deci, în asceza creștină, un război împotriva trupului, ci unul împotriva dezordinii care îl face pe om să nu mai fie întreg. Peter Brown a arătat splendid, în The Body and Society, tradus și în românește, cât de mult a devenit corpul, în creștinismul timpuriu, loc de negociere între libertate, sexualitate, comunitate, putere și speranță eshatologică. Tocmai de aceea trupul nu poate fi nici disprețuit, nici absolutizat. Iar când corpul este luat prea mult sau, repet, obsesiv în serios, sufletul și mintea se retrag aproape inevitabil pe plan secund. Nu pentru că trupul ar fi rău, ci pentru că orice parte absolutizată distruge întregul, o lecție pe care același Pavel o sintetizează memorabil când vorbește despre trupul unic alcătuit din multe mădulare, niciunul neputând pretinde că este întregul (1 Corinteni 12, 12–27).
De aceea mă irită la maxim compromiterea cuvântului „holistic”, confiscat pentru detoxifiere, energii, regenerări, biorezonanțe, iridologie și câte o metafizică servită pe tavă între două smoothie-uri. Or, când avem în fața noastră arhitectura antropologică a minunii lui Dumnezeu, replicată de miliarde de ori, nu mai vorbim despre broccoli și nici despre spanac. Vorbim despre Weltanschauung, iar aceasta este spartă la un colț, vorba lui Nichita. Mai mult, știu și probabil știți, cum ne spun și Sfinții Părinți, asceticii neptici, că folosirea improprie a cuvintelor duce la realități pocite, iar asta, da, mă îngrijorează.
Desigur, există și o istorie mai lungă, deloc inocentă, a disciplinării omului prin hrană. În secte, erezii și în tot felul de mișcări cu pretenții religioase, dieta reapare surprinzător de des, numai că nu drept post și înfrânare, adică exercițiu al libertății, ci ca semn de apartenență. Ce mănânci, ce nu mănânci, cu cine mănânci, de la cine primești hrana: toate pot deveni probe că ești dintre cei curați. Cine a citit măcar clasica Purity and Danger a lui Mary Douglas știe cât de repede „curat” și „necurat” încetează să descrie lucruri și încep să traseze frontiere între oameni. O carte pe care o recomand la fel cum o recomand și pe cea a Carolinei Walker Bynum, mai precis splendidul ei volum Holy Feast and Holy Fast, unde arată cât de adânc poate coborî hrana în însăși construcția experienței religioase. Adică nu inventează nici Cristela apa caldă și, de fapt, nimeni altcineva.
Numai că aici creștinismul vine cu marea corecție, una atât de evidentă încât riscăm să nu o mai vedem: mâncarea nu este numai locul disciplinei. Este și locul întâlnirii, fiind astfel și al bucuriei, al comuniunii și, esențial, al gratuității. Chiar dacă plătim nemțește… Până și titlul unei cărți vechi a lui Yannaras, Foamea și setea, spune ceva ce nu trebuie trecut prea repede cu vederea: omul este ființă a dorului înainte de a fi aparat digestiv, iar foamea și setea nu se lasă reduse fără rest la biochimie. De altfel, Evanghelia însăși ia aceste experiențe elementare ale trupului și le împinge spre sens: „Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate” (Matei 5, 6). Nu ni se cere să anulăm foamea, ci să vedem până unde poate ajunge ea și să resimțim lipsa așezării morale fix precum lipsa hranei și a apei.
Și da, Rubem Alves, brazilianul acela minunat, greu de încadrat, a scris o carte întreagă cu titlul aproape programatic Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică, tradusă de prietenii mei de la Editura Deisis din Sibiu. Și chiar asta este: bucătăria poate fi parabolă, masa poate fi teologie, iar gustul nu este un accident rușinos al trupului care trebuie rapid moralizat. Dumnezeu nu ne-a făcut doar cu stomac. Ne-a dat și gust. Este, fără să deschid prea multe cărți deodată, ceea ce nu a înțeles, cumva de înțeles (sic!), Sartre atunci când spunea că omul ar trebui să mănânce într-un fel de cabină de vot, fără să fie privit și fără să privească. Iar asta în inima Parisului!
Steinhardt merge, ca de obicei, mai direct și cu un farmec aparte. Pentru el, Domnul este boier și tocmai de aceea invită, intră la masă, acceptă invitații și face din Împărăție ospăț. Dacă recitești Noul Testament în cheia asta, mestecând adică, aproape că te miră cât de mult și de des se mănâncă acolo. La Cana este vin, la Zaheu este masă, Levi dă masă, fiul risipitor se întoarce și tatăl taie vițelul cel îngrășat, după vindecări se mănâncă, ucenicii sunt trimiși după ale gurii, la Betania se stă la masă, după Înviere Hristos mănâncă împreună cu ai Lui, pe malul Tiberiadei îi așteaptă cu pește și pâine. Iar Împărăția însăși este spusă repetat ca ospăț, cină, nuntă. În orice caz, Dumnezeu nu apare ca inspector sanitar al frigiderului, al altarului nostru bine conservat.
Și, peste toate, în centrul vieții creștine nu avem o idee, nici măcar o carte, ci o masă. Euharistia, adică pâine și vin. Luate, binecuvântate, frânte, împărțite. Materie care nu este repudiată, ci ridicată până la a deveni loc al prezenței și, de fapt, aici rezidă corecția definitivă adusă oricărei obsesii a purității alimentare: creștinismul nu se teme de materie și nici nu o idolatrizează. O primește, o binecuvântează și o împarte. Nu mănânci pentru a deveni pur. Mănânci și postești învățând, încet, ce înseamnă să fii liber. Molfăind, pe partea dinților fără carie, îți mănânci libertatea, remetabolizând-o, integrând-o. Este fix imaginea vechii practici monahale a ruminatio: în mediul pahomian, Scriptura memorată era „rumegată” continuu, iar Benedict va așeza lectio în ritmul zilnic al vieții monahale. Nu intru însă aici în detalii.
Numai că această disciplinare a farfuriei intră adesea, atunci când uită tocmai această libertate, într-o vecinătate foarte neliniștitoare cu controlul sexual, psihologic și, finalmente, cu renunțarea la judecata proprie. Rețeta este, de fapt, aproape banală: cum pui stăpânire pe mintea omului? Te concentrezi mai întâi pe suportul ei biologic, pe trup. Îi administrezi hrana, somnul, frica, senzațiile, sexualitatea, boala, vindecarea, îl pui să se observe până la epuizare și, încet, corpul devine interfața prin care îi ocupi mintea. Ca și cum ai încerca să schimbi software-ul prin lovituri repetate aplicate hardware-ului. Uneori funcționează. Dar ceea ce rezultă nu este obligatoriu un om mai liber.
III. POSTUL NU ESTE DETOX
Iudaismul și islamul cunosc sisteme alimentare puternic codificate, cu categorii de permis și interzis, curat și necurat, halal și kosher. Creștinismul mută însă decisiv centrul de greutate de pe hrană pe om: ceea ce intră din afară nu întinează în sine, problema fiind ceea ce iese din inimă (Marcu 7, 18–20). În creștinism nu ai, așadar, o ontologie a alimentului murdar și a celui pur, ci un ritm al oportunului și inoportunului, al postului și al dezlegării, pe fundalul unei creații bune și binecuvântate. Totul stă, aproape indecent de simplu, sub ochii și nările noastre.
De aceea postul creștin nu este dietă cu tămâie și nici metodă de detoxifiere în Săptămâna Mare. Nu mănânci mai puțin ca să te admiri mai mult și după aceea să bagi în tine ca disperatu’. Înfrânarea voluntară este o școală a libertății: înveți că pofta nu este ordin, că trupul nu este nici tiran, nici dușman, că voința poate spune nu fără să urască ceea ce refuză și că mintea poate ieși măcar pentru o vreme din administrația nesfârșită a propriilor nevoi. La urmă, abstinența alimentară traduce în trup o doxologie a sufletului. Îți amintește că pâinea există, dar și că „nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4; cf. Deuteronom 8, 3).
În noua religie bio, de multe ori centrul rămâne tot eu-ul: sănătatea mea, longevitatea mea, imunitatea mea, energia mea, corpul meu purificat, echilibrul meu, performanța mea. Niente. Transcendența intră în farfurie numai ca ingredient suplimentar al propriei optimizări. New Age la sticlă, New Age în prafuri, New Age pus frumos pe farfurie. Un materialism cu frunzuliță verde. Ca și cum comuniștii ar fi deschis primul restaurant bio la Kremlin. O oroare care arată eroarea de percepție, strâmbătatea minții.
Și apropo de comunism: regimurile care proclamau triumful materialismului au fost fascinant de interesate de telepatie, control mental, „bioenergie”, influență la distanță și tot soiul de pseudoștiințe cu aparat, halat alb și raport secret. Americanii au alergat și ei după asemenea piste, speriați că sovieticii nu cumva descoperiseră ceva înainte. Din aceeași lume vine Juna Davitașvili, una dintre marile figuri ale imaginarului parapsihologic sovietic, cea pe care o regăsim, deloc surprinzător, într-o fotografie din 1981 în care apare alături de tânărul Kirill, pe atunci arhiepiscop și rector la Leningrad, actualul patriarh al Rusiei și susținător public al războiului împotriva Ucrainei.
La noi, în anii ’90, l-am cunoscut pe Constantin Mudava, figură devenită foarte vizibilă în bioenergia autohtonă, cu vindecări revendicate, pase magnetice și, în cele din urmă, candidatură la Președinția României. Era o epocă magnifică în felul ei: comunismul căzuse, Dumnezeu revenea în limbaj, iar între timp crescuse o pădure de bioenergoterapeuți, clarvăzători, maeștri și oameni care puneau mâna pe tine și simțeau imediat unde e problema. Toți aveau energie. Mai puțină spre deloc epistemologie.
Or, cred că aici, ca preot, ar trebui să fac diferența dintre duhovnici și duhovnici. Duhovnicia harică a preotului are la bază, spus aparent banal, intermedierea: prin mintea și sufletul celui care ascultă trece ceea ce mărturisește celălalt, fără confiscarea libertății lui. Duhovnicul nu are voie să-ți ocupe mintea, să se instaleze în ea ca administrator permanent, să transforme ascultarea în dependență. În lumea energiilor, vibrațiilor și aranjamentelor stelare, dominația ajunge prea des finalitatea. Și atunci criteriul devine simplu: omul acesta te ține sau te ajută să mergi? Te jefuiește, uneori chiar la propriu, sau stă lângă tine fără să-ți factureze dependența? Vrea să-ți fie șef sau însoțitor, reciproc, pe drumul unei vieți cu sens?
Poate de aici avem și unul dintre cele mai sigure criterii inclusiv în raport cu oamenii Bisericii. Dacă are nevoie să rămâi slab pentru ca el să rămână indispensabil, ceva este putred. Altfel decât în Roma antică, duhovnicia nu produce clientelă, nu sponsorizează și nu duce la Dumnezeu autocare de suflete precum la un miting organizat spontan…
IV. ROȘIA CU PAȘAPORT
De aici până la refuzul modernității este uneori doar o chestiune de locație. Orașul devine toxic, civilizația suspectă, medicina prea industrială, supermarketul laborator de exterminare lentă, iar omul trebuie să fugă: la țară, în munți, în pădure, dacă se poate într-o peșteră, iar pentru cei mai puțin radicali măcar într-o scorbură cu Wi-Fi, de unde să explice lumii cât de nocivă este tehnologia. Vechea nostalgie a paradisului rural, numai că dotată cu podcast, POS și magazin online. Rousseau ar fi fost invidios, iar Candide al lui Voltaire ar fi crăpat de ciudă. Dacă nu ar implica minți tinere, copii și adolescenți, auto-infantilizarea aceasta a adulților ar fi doar comică. Dar nu este.
Da, ca să nu uit de ce ne-am pus la masă, inevitabil apare mâncarea românească, pură, nepângărită, cu gustul copilăriei și, subliminal, al „vremurilor bune”, adică al comunismului abrutizant, dar acum savurat. În rest, sarmaua și papricașul devin madeleine proustiene, numai că aici istoria bucătăriei începe să râdă de noi. Tot ce numim cu tandrețe „tradițional” este o extraordinară bucătărie de frontieră: influențe otomane, grecești, slave, maghiare, austriece, evreiești, armenești, balcanice, toate intrate în aceeași oală și ieșite de acolo românești. Ceea ce este excelent. Sarmaua nu devine mai puțin românească fiindcă are rude otomane, după cum papricașul nu-și pierde gustul dacă admitem că până și numele ne face cu ochiul în maghiară. Identitatea culinară nu este test ADN. Din fericire. Приятного аппетита!
De sărbători, culmea trădării, facem nici măcar „salată de bou”, ci salată de boeuf, rudă foarte apropiată cu salata Olivier. Eu, ca să duc capitularea până la capăt, prefer tocmai variantei cu bou pe cea fără carne, à la russe. Ups! În rest gătesc predominant italienește, din ce în ce mai des magrebian, couscous-ul fiind la putere, iar dacă mă prinde ziua potrivită pun wok-ul pe foc, tai legumele fin de tot, ardei, morcovi, chiar și fenicul, adaug tofu în fâșii mici, sos de soia, ghimbir și ce mai găsesc. Una peste alta, trădare pe toată linia. Și încă sunt viu, iar fetele se ling pe degete.
Tocmai asta este problema cu mitologia hranei pure: bucătăria adevărată nu confirmă ideologiile. Le încurcă, împrumută, adaptează, fură cu grație, uită de unde a luat și după două generații jură că rețeta era a bunicii. Cultura funcționează cam la fel. Limba, și ea. Numai ideologul are nevoie de origini fără amestec. Preoția bio celebrează de aceea originea, strămoșescul, ancestralul, nenăscutul, iar dacă o ține așa, retoric înfierbântată, înalță la final un imens și pătrunzător imn nimicului. Nimicului nostru și doar al nostru, of course.
Dar mai există o parte, mult mai serioasă, unde nu aș râde deloc. Omul nu trăiește numai din calorii și proteine. Trăiește din informația care îl invadează, din relațiile în care stă, din tensiunea zilnică, din frică, hărțuire, agitație și acel sentiment tot mai comun că trebuie să fii permanent atent, productiv, conectat și pregătit să răspunzi. Însă, însă, psihoneuroimunologia nu vorbește aici în limbaj de cristaloterapie. Da, stresul cronic poate modifica răspunsuri neuroendocrine și imune, poate influența vindecarea și evoluția unor boli. Nu înseamnă, însă, că „mintea produce boala”, după cum nici omul bolnav nu este vinovat că nu a gândit pozitiv. Înseamnă doar că trupul ține socoteala unei vieți întregi.
Frați gemeni separați din prima clipă după naștere, placebo și nocebo ne obligă, de altfel, să admitem același lucru într-o formă mai modestă și fără voce baritonală scăzută: așteptarea, sugestia, contextul, relația cu cel care tratează pot modifica simptome și răspunsuri fiziologice. Nu este magie. Este pur și simplu încă o dovadă că între psihic și somatic nu există ghișeu vamal. Ghinion!
Dar tocmai împotriva acestei evidențe se ridică eroina noastră, Cristela, Shakira de Ilfov. Pentru că ea atinge, poate fără să știe cât de periculos, o intuiție adevărată: omul este întreg. Numai că, după aceea, riscă să o îngusteze până când întregul ajunge iarăși corp, dietă, detox, regenerare, hrană, puritate și câteva extensii spiritualizante. Aici se produce scurtcircuitul. Holismul promis redevine, pe altă cale, materialism. Cum spuneam deja, keine Religion. Materialism dur și pur.
În fine, cam așa ajungem la paradoxul care mă interesează cel mai mult: poți avea frigiderul impecabil și mintea vraiște. Poți citi cu lupa fiecare etichetă și să înghiți nemestecată prima enormitate care îți confirmă prejudecata. Ceri trasabilitatea brânzei, dar nu a ideii. Vrei să știi de unde vine oul, dar nu de unde vine zvonul. Întrebi cine a crescut oaia, dar nu cine a fabricat minciuna. Cum ar spune latinii, mens turbata in corpore sano.
DOXA!
Sursa: Facebook/@Radu Preda
