În contextul unei mari varietăți în alegeri, e foarte greu să iei decizii pentru tot ce ai vrea să vezi, chiar și pentru un singur festival, dacă e unul atât de ofertant precum cel de la Munchen. Trebuie să ai niște criterii, altele, în afara distribuțiilor, pentru că dacă ar fi doar după ele, ai vrea să le vezi pe toate. Am ales două montări proaspete, am scris aici, și două montări oldies but goldies.
Dragoste, datorie, sacrificiu NORMA de Vincenzo Bellini, Teatrul Național
Bellini este regele belcanto-ului, pentru mine. Desigur, foarte posibil, fanii Donizetti să riposteze și, într-adevăr, este greu să alegi, doar afinitățile își spun cuvântul.
Pentru Norma (1831), Bellini și libretistul său de cursă lungă, Felice Romani, au ales tragedia Norma, sau Infanticidul (1831), scrisă de Alexandre Soume. Temele piesei erau ancorate în dramele care au au zguduit omenirea de când lumea, iar povestea era un suport teatral excelent, plasând conflictele interpersonale ale unui grup restrâns pe fundalul participării maselor largi. Există aici teme antice, pruncucidere/răzbunare-Euripide, sau romantice, din moda vremii, ritualurile, misterul, sacrificiul.
Norma, o înaltă preoteasă druidă a unui templu din Galia în timpul ocupației romane, a avut în secret doi copii cu Pollione, proconsulul roman al Galiei. Afecțiunea lui Pollione se risipește și, un obicei des întâlnit la romani, se înamorează de Adalgisa, o tânără vestală aflată în templu. Descoperirea adevărului o duce pe Norma în pragul disperării și comiterea de gesturi nesăbuite, pe care reușește să și le inhibe în ultimul moment. Drama psihologică capătă aici o profunzime extraordinară. Este îndrăgostită, este mamă, este conducătoare, este preoteasă. Poartă pe umeri responsabilități, are îndatoriri. Acestea vor prima, chiar cu prețul vieții sale.
Toate aceste conflicte și frământări au dat naștere unei structuri muzicale atât de complexe, cu dificultăți rar întâlnite de soliști. Premiera mondială de la Teatro alla Scala i-a găsit pe protagoniști semiepuizați, aproape de punctul de a o rata. Publicul a înțeles și a încurajat creația și prestația cântăreților, ajungându-se, până în final, la un neverosimil număr de 34 de spectacole în stagiunea lansării. Restul e istorie.
Jürgen Rose este o legendă în peisajul teatral german. Creațiile sale au lansat stiluri, standarde. Continuă să încânte cu genialitatea sa.
Această producție e din 2006. Conștient că singura dramă e cea muzicală, Rose n-a supraglomerat scena cu decoruri sau mișcări scenice inutile. A creat două cadre, unul de exterior, pădurea sacră, adăpostul druizilor, și una de interior, casa Normei, în care se ajunge coborând, în timp ce platforma scenei se ridică. E o încăpere austeră, ca o camera de rugăciuni, luminată de un plafon mare triunghiular, amintind de însemnele celtice. Aici se găsesc și copiii ei.
Există o schimbare în configurarea luptătorilor druizi, în prima parte au sulițe, în partea a doua arme. Costumele urmează stilul druid, fără blănuri, romanii au uniforme militare, iar Norma, în linia ținutei preoțești, poartă pelerină, coroană, e singura pată de culoare. Atmosfera este întunecată tot timpul, străpunsă doar de fire de lumină lunară.
Dar cum am spus, interpretarea este cea care îți ridică pulsul.
Soprana Elena Stikhina a fost Norma. Dramatic a fost excepțională, era de așteptat de la o soprană ca ea, însă, cu calități de belcanto mai puțin elocvente, dar trecând cu bine pasajele de agilitate. A reușit, totuși, să pună stăpânire totală pe sală în partea a doua, când totul pulsează altfel.
Pollione a fost interpretat de tenorul Najmiddin Mavlyanov. Din păcate, o interpretare de pluton. Plată, cu dificultăți în înalte, care m-a făcut să mă întreb de ce nu s-a inversat rolul cu Flavio, pentru că tenorul Michael Butler a avut o interpretare mai vie.
Rolurile masculine au fost salvate de basul Roberto Tagliavini în rolul lui Oroveso. Cu profunzimea sa vocală a susținut autoritatea personajului ca tată și conducător.
Vocile feminine, în frunte cu Stikhina, au strălucit. Emily Sierra, Adalgisa, prietena și rivala Normei, deja veche cunoștință, a fost superbă. Dar ceea ce a fost punctul forte al serii, a fost asamblarea vocală nemaipomenită, soprano-mezzosoprană, în duete, o armonie care reușește mai rar. Și a sunat foarte frumos.
Pasajele corale, la care Bellini n-a făcut economie, sunt exemplar cântate. Iar din fosă, unde Giacomo Sagripanti a fost șeful, parcă a curs aur. Nimic forțat sau punctări în exces, orice acord își avea propriul suspin și propria frumusețe lirică. Coordonare cu scena și multă respirație, astfel că, intrarea corului pe strigătele războinice, „Guerra, guerra!”, chiar te-au făcut să tresari de pe scaun. Bellini per sempre!
Dirijor: Giacomo Sagripanti, Regie, costume, scenografie, lumini: Jürgen Rose, Dramaturgie: Peter Heilker, Pollione: Najmiddin Mavlyanov, Flavio: Michael Butler, Oroveso: Roberto Tagliavini, Norma: Elena Stikhina, Adalgisa: Emily Sierra, Clotilde: Aebh Kelly, Copii Normei: Leander Kauter, Timur Kurusiov, Orchestra și corul Operei Bavareze.
„Până când nu te iubeam”, RUSALKA de Antonín Dvořák
În Europa, la vremea când Dvořák a compus opera, 1900, era o perioadă încă dominată de dark-goticul aparținând perioadei romantice. Romanele cu mare căutare aveau surse de inspirație tot felul de basme noir, legende, mituri (Stoker). Exista această fascinație a interacțiunii lumii reale cu cea fantastică. Bine, aș spune că nici în zilele noastre interesul nu e mai mic, dacă ne uităm puțin prin box office-ul filmelor de profil. Până la urmă, Wagner și așa a câștigat pariul cu Inelul Nibelungilor. Dvořák primește libretul Rusalkăi de la Jaroslav Kvapil, care îl impresionează și se apucă entuziast de treabă. În circa 8 luni a finalizat opera.
O poveste de dragoste eșuată, visul Cenușăresei, dar fără happy end, nimfe, vrăjitoare, un prinț, o prințesă, viață de palat, peisaje feerice. Toate ingredientele cu care un compozitor de talentul și măiestria lui Dvořák să scoată o capodoperă.
Rusalka, singura care are nume, în rest, știm cu toții că în basme personajele au porecle sau nume după ranguri, Roșu-Împărat, Greuceanu, Făt-Frumos, este o nimfă care tot văzând un tânăr ce se scălda în lacul de reședință al nimfelor, tânjește să devină femeie, să experimenteze dragostea adevărată. Tatăl ei, Spiritul apelor, se opune, dar, în final o trimite la vrăjitoare să trateze problema cu ea. Vrăjitoarea o avertizează că prin transformare va deveni mută, mai rău, dacă va dori să se întoarcă, va trebui să-și omoare iubitul. Acceptă și, la scurt timp, prințul aflat la vânătoare o zărește, se îndrăgostește și o ia la castel să se însoare cu ea. Venirea oaspeților aduce o frumoasă și pasională Prințesă străină de care prințul este atras fizic, îndepărtându-se de Rusalka. Aceasta, dezamăgită de trădare, încearcă să găsească alinare la tatăl său și se întoarce la lac, la vrăjitoare. Jezibaba îi oferă cuțitul cu care omorându-l pe prinț va scăpa de blestem, dar Rusalka refuză (o altă Giselle) și alege singurătatea. Prințul realizează că, pentru el, prințesa a fost doar un foc de paie, o dorință carnală, și se duce s-o caute pe Rusalka la locul unde o întâlnise. Regăsirea este sfâșietoare, prințul dorind doar să moară în brațele ei.
Bye, bye, fairy tale! Hello, Regietheater!
Regizorul Martin Kušej, în 2010, reinterpretează opera prin teme ale zilelor noastre, abuz, incest, abandon, transformând basmul într-o dramă psihologică. Probabil, o discuție interesantă, pentru că, ce ține de ficțiune, mai ales cu așa vechime, ține de psihologie individuală și de mase. O anumită realitate mușamalizată sau mascarea unor adevăruri sau prevenirea unor evenimente. Tâlcul e mult mai profund.
Prin urmare, adio, decorurilor feerice, costumelor fanteziste și tratației estetice.
Trecem într-o realitate crudă și impactul acesteia asupra visătorilor, neadaptaților. Unii devin brute, criminali, alții se autoextrag din această orânduială, devin sinucigași.
Spiritul apelor e transformat în tată abuzator care va sfârși arestat, împărația apelor ajunge un subsol insalubru semi-inundat. Aici, o lampă va fi luna către care Rusalka își îndreaptă rugăciunile, în celebra arie „Cântec către lună”, ca interpretare, felul în care mintea noastră funcționează, idealizând realitatea.
Peisajele rustice se metamorfozează într-un banal fototapet pe peretele casei vrăjitoarei bețive. Când panoul tapetat culisează, rămâne doar un hău întunecat! Castelul pare un șantier, în care strălucirea este dată de staniolul prins ca izolație pe unul din pereți. Și e decorat cu un acvariu cu peștii lipiți. Apoteotic, finalul se petrece la ospiciu.
Dur, inestetic, Kušej ne pune în față oglinda agresivității, brutalității, ipocriziei societății. Mai întâi, prin jupuirea veselă a unei căprioare, apoi, în partea doua, scena sexului și dansul nuntașilor, în care, bărbați și femei îmbrăcați în rochii albe de mireasă, dansează cu corpuri de căprioare belite, alții cu pieile acestora. O lume de vânați și vânători.
Tragicul final, regizorul îl plasează într-un ospiciu, unde amintirea peisajelor de munte se reduce la etichetele de pe niște pet-uri cu apă, etichetele cu care ești îmbiat la raft, poze cu lacuri și izvoare înconjurate de munți zvelți. Suntem întorși la poza din tapet și un fel de întrebare: ce dorim, pastila roșie sau albastră? Genial. Nu mi-am dat seama dacă ospiciul e un semnal că vom ajunge acolo, dacă continuăm să trăim așa, sau, dacă nu cumva, suntem într-un ospiciu și nu realizăm, încă. Costumele păstrează relația temporală cu prezentul.
O montare care cred că a satisfăcut și cele mai intelectuale pretenții, pentru că e ca o cheie cu care îți desfaci multe lacăte din cap.
”I would do anything for love”
Interpretarea serii, încă, de la afiș pregătea o seară de basm.
Rusalka a fost interpretată de soprana suedeză Malin Byström. O adevărată celebrare a muzicii lui Dvořák. Cu un superb instrument lirico-spinto, stăpânit perfect în înalte sau pianissimo, cu medii intense. Dacă mai adaug și jocul scenic, inteligent desenat, mai ales că, pe aproape toată lungimea actului al II-lea, Rusalka dispare vocal, dar nu dispare nicio clipă din ochii spectatorului, căruia i-a făcut față cu asupra de măsură, pot spune că m-a impresionat într-un mare fel. A fost electrizantă.
Prințul a fost interpretat de tenorul Pavel Černoch. O voce și prezență radiante, te arestează imediat. Cu un rol, aș spune ingrat, pentru că superficialitatea omenească îl plasează, pentru un scurt interval de timp, de partea greșită, însă, revine în forță, un Tristan ceh, în acel sublim duet d’amour din ultimul act, în care face dovada tăriei și sentimentelor sale. Căldura timbrului său, interpretarea generoasă și nobilă, fluiditatea trecerii în registre, să nu mai menționez postura scenică la care contribuie, desigur, fizicul princiar pe care îl posedă, și o chimie vocală admirabilă cu Rusalka, au fost tot atâtea motive de satisfacție pentru o singură seară.
Nu știu cum s-a nimerit, dar distribuția s-a completat minunat în toate rolurile.
Spiritul Apei, tatăl abuzator, a fost basul Christof Fischesser, impresionant, iar lamentația din actul al II-lea sfâșietoare. Multă credibilitate în joc, încât, după ce l-am văzut încătușat, am respirat ușurată. Mezzosoprana Jamie Barton, în rolul Jezibaba, este atât de dotată că poate face orice vrea ea să facă. Soprana Elena Guseva a avut rolul seducătoarei și insensibilei prințese străine. Și vocal s-a manifestat la fel, puternică și dominantă.
Un trio de nimfe incredibil de reușit, Elene Gvritishvili, Nicole Chirka, Natalie Lewis, cu o muzicalitate și stratificare sonoră superbe.
Contribuții extraordinare au avut și tenorul Tansel Akzeybek, mezzosoprana Meg Brilleslyper și baritonul Vitor Bispo, în Pădurarul, ajutorul bucătarului și vânătorul, ei au îmbogățit această matrice de voci.
În fosă, la conducerea orchestrei operei, s-a aflat nimeni altul decât Petr Popelka. Este cel care anul trecut, cu Filarmonica cehă, la Festivalul George Enescu, mă făcuse să mă gândesc că cehii mănâncă Dvořák la micul dejun, prânz și cină, pentru că a oferit o seară pe care nu cred o voi uita foarte ușor. Programul era cu Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104, solist Kian Soltani, evident, esențial în reușita galactică, și Simfonia nr. 6 în re major op. 60, nu complexă sau complicată, dar năbădăioasă și, poate, de aceea mai rar cântată. De fapt, zic eu, sufletul ceh în acestă simfonie se regăsește poate cel mai bine.
Acum, dirijând opera, a fost ceva mai puțin așteptat. Încerc să cred că interpretarea a fost influențată de inversarea regizorală a basmului, de la regietheater de ce nu, conductortheater. Nu că e vreo noutate. Dirijorii au propriile interpretări oricum, nu neapărat influențați de mesajele scenice. Astfel, interpretarea a avut momente ascuțite în forte, de înțeles pentru ciocnirea cu realitatea (scenele de palat), chiar cu prețul, uneori, acoperirii vocilor, noroc că am avut parte de maeștrii soliști, sau bruscări de tempo. Celestul din muzica lui Dvořák a fost un pic strâns, n-avea cum să fie ratat pentru că maestrul și-a luat măsuri de precauție pentru viitor. Solourile eterice, melancoliile lemnelor, trilurile strălucitoare ale corzilor. Și, nu în ultimul rând, deși scurte, au fost memorabile prezențele corului, din mai multe motive!
Dirijor: Petr Popelka, Regizor: Martin Kušej, Costume: Heidi Hackl, Prințul: Pavel Černoch, Prințesa străină: Elena Guseva, Rusalka: Malin Byström, Spiritul Apei: Christof Fischesser, Jezibaba: Jamie Barton, Pădurarul: Tansel Akzeybek, Ajutorul de bucătar: Meg Brilleslyper, O nimfă: Elene Gvritishvili, A doua nimfă: Nicole Chirka, A treiaa nimfă: Natalie Lewis, Un vânător: Vitor Bispo, Corul și Orchestra Operei Bavareze.
(Credite foto: Geoffroy Schied / BSO)
