Al treilea festival al verii la care am participat a fost cel de la Salzburg. Erl–Tirol și Munchen și aici. Majoritatea liricofililor spune că acesta e cel mai ce. Există, ca întotdeauna, motive obiective și subiective.
E adevărat că aici este locul unde s-au produs momente legendare, dar, mai important decât asta, este un loc unde poți vedea producții unice. Ele nu intră într-un repertoriu, deși am mai văzut montări preluate de mari teatre din lume, probabil, cea mai faimoasă este La Traviata de G. Verdi, în regia lui Willy Decker, pe care ulterior am revăzut-o și la Metropolitan și la Teatro Real de Madrid, unde, anul trecut, rolul Violettei a fost interpretat de soprana Adela Zaharia, iar spectacolul poate fi văzut pe pagina de streaming a operei.
Un alt motiv este, absolut firesc, lineup-ul și distribuțiile aferente, specifice festivalurilor. Altfel, în stagiuni, indiferent de teatre, e greu să ajungi să-ți bifezi toate căsuțele de preferințe.
În plus, Salzburg-ul are această aură a creării istoriei și lansării de tendințe.
Comemorarea a 800 de ani de la moartea Sfântului Francisc
Olivier Messiaen și-a compus opera, Sfântul Francis din Assisi, între anii 1975, când i-a fost solicitată de către Rolf Liebermann, directorul de atunci al Operei pariziene, și 1983. An în care a și fost prezentată în concert la Paris, Opera Garnier, avându-l la pupitru pe regretatul Seiji Ozawa, iar în rolul principal, un alt legendar nume, bas-baritonul José van Dam, care, din păcate, n-a mai apucat să vadă această premieră, murind în februarie. În 1992, după aproape zece ani a apărut ce-a de-a doua punere în scenă, în 1992, la Salzburg. Regia Peter Sellars, dirijor Esa-Pekka Salonen.
În paralel, la Muzeul DomQuartier din Salzburg a fost organizată o expoziție dedicată Sfântului Francisc. Expoziția, LifeArt, în sine, e o felie din modul de viață de atunci și o detaliere istorică, astfel încât, să poți înțelege mai bine fenomenul și dacă nu ești familiarizat cu subiectul sau chiar cu religia.
Viața și destinul Sf. Francisc au fascinat pe mulți artiști, vizuali, compozitori, mai mult sau mai puțin faimoși. De la Caravaggio la Murillo, e cam imposibil să nu te fi lovit prin muzee de picturi cu el sau cu teme referitoare la Sf. Francisc, sau de la Alighieri la Manley Hopkins.
N-aș trece mai departe fără să spun că, inclusiv, în zilele noastre, viața sa a inspirat, din păcate, clișee comerciale în filme, unul dintre ele fiind repetata iluminare care apare în rândul condamnaților pentru infracțiuni grave, letale chiar.
Fiul unor negustori, supranumit Francisc de tatăl său din admirație pentru Franța, unde se afla când s-a născut fiul său, evoluția sa a avut un parcurs neașteptat. De la tânărul fericit, petrecăreț, după un an de prizonierat, de pe urma războiului dintre Assisi şi Perugia, și o îmbolnăvire, el își schimbă total perspectiva asupra vieții și scopului său în această viață.
Este momentul epifaniei, revelației pe care el și toți cei care i s-au alăturat o vor avea, schimbând radical, prin Ordinul franciscan, înțelegerea scopului credinței, a modului în care fiecare o simte și o practică și contribuind determinant la răspândirea creștinătății. Mai multe despre viața sa aici.
Olivier Messiaen, compozitor, organist, ornitolog, odată convins să compună această operă, a ales acest subiect constatând asemănări între preocupările sale și ale lui Francisc, anume, vocile și armonia naturii. Sfântul Francisc a scris Cântarea creaturilor și considera păsările cei mai mari creatori. La fel ca Sf. Francisc, Messiaen era suprasenzitiv la orice înseamnă sunet. El capta, pentru ca ulterior să folosească în lucrările sale, sunete produse de natură, dar și de om, cadențe de pași cu care se familiarizase în război, în timpul marșurilor, sau ”zgomotul” pământului. Este impresionant cum a sintetizat în lucrările sale aceste sunete, unele dintre ele fiind chiar inaccesibile unei urechi medii, și le-a redat în armonii sublime celor care vor să le asculte. Despre viața, crezul și genialitatea creației sale se pot citi mai multe aici.
Opera are o partitură masivă. Mii de pagini scrise pentru o orchestră supranumerică în care regăsim instrumente neconvenționale, o partidă de percuție fără precedent și 3 onde Martenot, instrumentul celest construit de Martenot în 1928. E o lucrare monumentală în trei acte și 8 scene.
Actul I: 1. Crucea 2. Laudele 3. Sărutul leprosului, Actul II: 1. Îngerul călător 2. Îngerul muzicant 3. Predica păsărilor, Actul III: 1. Stigmatele 2. Moartea și viața nouă.
Textul este inspirat de scrierile atribuite Sf. Francisc, citate direct pe tot parcursul libretului, precum și de alte surse contemporane. Messiaen ignoră faptele de viață, în cer nu există dramă, și urmărește doar călătoria. Însăși indicațiile sale scenice, costume, lumini, desfid reguli teatrale pe care le înlocuiește cu meditația.
Muzical, suntem în sfera uneia dintre cele vaste și abundente partituri. Armonii celeste, polifonii ritmice și timbrale și apoteotica predică a păsărilor. Vocile umane sunt firele care țes întregul.
Romeo Catellucci și Maxime Pascal, autorii unei file de istorie lirică
Pe regizorul Romeo Castellucci îl urmăresc demult. Estetica și filozofia sa sunt, cum se spune, pe sufletul meu. Nu m-am înșelat nici de această dată.
Maxime Pascal nici nu mai are nevoie de cuvinte în plus. În 2023 a prezentat opera la București, în Festivalul George Enescu. Cred că, acum, în sală, eram singura care beneficiam de privilegiu de a-l asculta a doua oară. A fost fabulos și atunci, și acum. M-a încremenit.
O montare mistico-filosofică
Istoria spune că tatăl lui Francisc, nemulțumit de alegerea noului stil de viață al fiului, complet deconectat de lumea materială, hotărât să îi ajute pe cei în nevoi, îl cheamă la episcop, să îl tragă la răspundere de sumele date altor biserici. Este momentul în care Francisc se dezbracă și pe hainele sale pune banii ceruți și îi dă tatălui, spunând: „De acum voi putea zice cu adevărat: Tatăl nostru care eşti în ceruri”
De aici a pornit Romeo Castellucci. În sala amenajată în fosta Școala de echitație de vară, o scenă impresionantă prin ea însăși, aici s-a montat și Œdipe în 2019, străjuită în fundal de zidul cu ferestre ogivale, călătoria începe chiar cu o această scenă. Pe peretele imens e atârnată o pânză cu imaginea răsturnată a unei metropole, care va dispărea ca și cum n-a existat vreodată, iar Francisc, în costum, se dezbracă și își ia veșmintele monahale. Totul într-o liniște sepulcrală. Nu, nu se aștepta nimeni.
Pe întreaga întindere a operei, Castellucci se folosește de imensitatea impunătoare și copleșitoare a scenei, în fundalul căreia domină acel zid. Când scena este luminată, intensitatea creează permanent senzația de lumină apostolică care contrastează cu scenele desfășurate în întuneric.
În scenă, regizorul păstrează doar simboluri, vii sau figurative. Un lup, un păun, oi.
În primul act, frații coc pâini pentru săraci în cuptoare electrice, ca cele din ziua de astăzi, pentru ca în momentul când sunt scoase din cuptor, pentru a fi împărțite, realmente, să simți mirosul de pâine, amintindu-ți ce simplu e să fii creștin.
O coroană de spini supradimensionată ca un gard de sârmă ghimpată de la gardurile închisorilor, în fapt, propria noastră închisoare când nu mai avem aripi. Îngerii cărora le sunt smulse aripile dau naștere unei bălți sângerii pe podeaua alb-imaculat și fundalul alb iradiant, dat de o pânză imensă desfășurată peste zid, transmit o imagine așa de chinuitoare că, nu numai eu, dar am auzit multe oftaturi și răsuflări grele în sală. Ceva ce a depășit catharsisul.
În predica centrală adresată păsărilor, păsări moarte cad pe scena goală albă. Și, deși mintea îți spune că nu sunt reale, materialul din care au fost făcute care imita zbaterile finale îți manipula simțurile incredibil.
Călugări olari fac oale de lut chiar pe scenă, în timp ce răspund vizitatorului străin, cu mâna și piciorul de aur, strivind ceea ce omul poate crea în contra măsură cu adevăratele întrebări despre credință și adevăr, marcând momentul în care Fratele Elias îi spune Fratelui Bernard că ceva miraculos e pe cale să se întâmple.
Imaginile ce însoțesc fiecare scenă sunt incomensurabil de puternice pentru că nu sunt construite ca intrigă dramatică. Ele au puterea tablourilor marilor maeștri. Sunt o conexiune reală între cer și pământ.
Pe fundal apar proiectate, cu litere colorate în galben, numele latinești ale păsărilor, și o declarație de dragoste transmisă cu umor maestrului acestei capodopere, Olivier Messiaen.
În ultimul act, regizorul revine scenografic la pământeni, cu un tablou clarobscur, scena este acoperită de pământ, iar Francisc își ia rămas bun de la păsări, de la natură și de la frații săi.
Îngerul apare cu leprosul, pe care Francisc îl salvase odată, și îi promite muzica veșnică, muzica invizibililor. Odată cu moartea, corul încheie seara cu un imn al Învierii Morților.
Și peste toate acestea a venit interpretarea. Aveam experiența anterioară cu Maxime Pascal și știam cât de intensă și profundă va fi și interpretarea. Probabil că, în 2023 când a interpretat-o la București, știa deja că va fi dirijând-o și la Salzburg. În vest așa merg planificările, mulți ani înainte.
Cu o orchestră ca cea a Filarmonicii din Viena, top 3 mondial, Maxime Pascal a redat publicului monumentalitatea muzicală a acestei magnum opus. O orchestră extinsă cu compartimente de percuție și 3 Ondes Martenot, muzica a căpătat acel sound impunător, solemn, cu un climax în partea desfășurării predicii păsărilor. Și de-abia acum mi-am dat seama că, totuși, la București, în imensitatea sălii, am pierdut destul de multe. Și, da, probabil că muzica poate crea credință mai repede ca vorbele sau, oricum, îi poate da forță.
Întruchiparea devotată a lui Francisc din Assisi a aparținut bas-baritonul Philippe Sly. Nici nu vreau să mă gândesc cât și cum s-au desfășurat repetițiile. Sincer, am crezut că e dublat de un actor. Muzical știam cât de greu era, dar actoricește a fost o revelație. Și nu fizicalitatea a surprins, ci vulnerabilitatea Sfântului Francisc redată atât de veridic. Mai cinstit, nici nu-mi imaginez vreun actor care să fi putut portretiza acest rol la un nivel atât de impresionant. Vocal totul a fost modelat pe sentimente, tandrețea, devoțiunea, extazul personajului, încât trăiai alături de el totul. Absolut copleșitor.
Mi-a răsunat totul în cap până aproape de zorii zilei, când am reușit să adorm. N-am înțeles ce s-a întâmplat.
Dintre cei care au participat la acest miracol, sunt nume pe care nu le auzisem, și ce păcat!, în rolul îngerului o soprană cu voce angelică Lauranne Oliva. Sean Panikkar în rolul Leprosului, ce-și poate dori mai mult un tenor, ce interpretarea excelentă. Frații, Russell Braun (Léon), Léo Vermot-Desroches (Massée), Aaron-Casey Gould (Élie), Willard White (Bernard), Marius Aron (Silvestru), Ivan Lyvch (Rufin), au avut parte de portrete interpretate splendid.
Și, desigur, Corul Operei de Stat din Viena, dirijor Jozef Chabroň, cu o interpretare uluitoare.
Cum am spus, am stat multe ore trează după ce s-a încheiat seara. Și cred că n-am fost singura.
[Foto deschidere: Philippe Sly (Sf. Francisc) și ansamblu. Credit foto: Monika Rittershaus]
