(când transcendentul este în cătușe)
O spun mai mulți oameni cu competențe reale și cred că merită să înțelegem fenomenul fără să-l tratăm nici isteric, nici condescendent: sectarizarea georgistă, transferul de identitate, disponibilitatea de a crede și apoi de a distribui cu o siguranță aproape fericită toate tâmpeniile conspiraționiste nu sunt accidente minore, ci fac parte din aceeași familie largă de reacții în care omul se lasă dus de mulțime, de intensitate și de promisiunea că, pentru câteva clipe sau pentru mai mult, scapă din banalul propriei vieți. Găsim aici câte ceva din admiratoarele lui Elvis, din transa spectatorilor celor de la Beatles, din tremurul fetelor și femeilor în fața unor oarecare, inclusiv Pantocrator’s Boys, din febra galeriei argentiniene la Mondial, dar și din anumite forme ale transei zis religioase, de la orele petrecute la coadă la Sfintele Moaște până la talentul unor clerici de a ațâța fidelitatea și de a produce senzația că tocmai acolo, tocmai acum și, ce coincidență!, tocmai prin ei se petrece ceva fără egal.
Nu pelerinajul este problema și nici venerarea Sfintelor Moaște, care au o istorie și o teologie prea serioase pentru a fi expediate prin două grimase moderne, ci momentul în care conținutul începe să fie suplinit de amplificare, iar aproape orice eveniment trebuie să devină „istoric”, „unic”, „pentru prima dată”, „fără precedent”, cu fotografii de sus, șiruri de oameni, obiecte aduse de departe, măcar din Grecia, și senzația bine întreținută că numai cine a fost acolo poate pricepe. Noi, cei care am prins comunismul, știm foarte bine ce forță poate avea un ambalaj gol: un flacon de Fa, o cutie de Nivea, un ambalaj de Palmolive sau o doză de bere occidentală, golite de mult, puteau sta pe un raft, de-a dreptul în vitrină, și continua să transmită, precum un gram de plutoniu, undele de prosperitate, libertate, Occident, o viață mai colorată decât cea din jur, iar tocmai fiindcă lumea noastră era atât de săracă în conținut, obiectul gol ajungea să poarte unul imaginar, enorm.
Numai că aici începe ironia vremurilor de acum, pentru că ceea ce atunci era semnul unei lipse reale poate deveni astăzi metodă de vânzare. En gross. În politică, în religie, în wellness, în conspiraționism, în comerțul cu identități, vedem aceeași tendință de a înlocui miezul prin ambalaj și de a transforma intensitatea în probă: dacă sunt zece mii de oameni, trebuie să fie ceva acolo, dacă cineva plânge, sigur s-a petrecut ceva, dacă a stat opt ore la coadă, obiectul așteptării trebuie să valoreze opt ore din viața lui, iar dacă a investit luni întregi de speranță, furie, nopți pe internet și prietenii stricate într-un lider, îi va fi cu atât mai greu să admită că poate a cumpărat doar o sticlă goală. De aici și succesul manipulării mari, care nu trebuie să-i bage omului ceva în cap, fiind mult mai eficient să-l lase să pună el însuși acolo totul: sensul, frica, speranța, timpul și, uneori, banii. Să dea pe dinafară.
Cu religia, însă, lucrurile devin mai grele, tocmai fiindcă aici nu mai este vorba doar despre gust, simpatie sau adrenalină colectivă, ci despre simboluri, Sfinți, Moaște, Providență, toate acele lucruri pe care credinciosul nu le tratează ca pe niște accesorii și care tocmai de aceea pot fi folosite cu o eficiență teribilă în mecanismele de fidelizare. Nu, evident, Dumnezeu nu poate fi confiscat, ci limbajul despre El, iar de aici până la liderul providențial, la tabăra binecuvântată, la mulțimea devenită argument și la emoția ridicată la rang de adevăr nu mai este mult. Tocmai ceea ce ar trebui să deschidă omul spre ceva mai mare decât el poate ajunge, printr-o răsturnare destul de vulgară, să-l închidă într-o cutie lustruită, frumos etichetată și perfect goală. Majestuos de vidă.
Pentru mine, asta-i partea cu adevărat gravă: sectanții și căpeteniile lor, inclusiv cei instalați prin servicii, prin politică sau prin Biserică, fac praf în câteva luni efortul catehetic al celor care ne străduim de ani de zile să actualizăm Evanghelia fără s-o trivializăm, să vorbim despre credință fără s-o transformăm în spectacol și, mai ales, să conjugăm la timpul prezent verbul a spera. Pentru că speranța creștină nu este transă, nu este fidelitate față de un șef, nu este mulțime și nici promisiunea că cineva ne va restitui prin decret o lume pierdută. Iar când toate acestea sunt confundate metodic, nu se mai vinde doar o sticlă goală. Se golește chiar cuvântul care ar fi trebuit să ne țină în viață. La urma urmelor, această speranță imbecilă a fost „trădată” de nimeni altul decât de Hristos. No!
DOXA!
Sursa: Facebook/@Radu Preda
