Prizonieri ai zilelor de ieri

Data:

Prizonieri ai zilelor de ieri. Lucrurile din jurul nostru vor fi mereu la fel în unele privințe. Nu vom întineri niciodată și nici nu vom putea modifica uraganul schimbărilor din jurul nostru. Singurul lucru pe care îl putem face este să rămânem mereu, cât ne stă în putință, ancorați în acest val, să mergem cu el, să ne adaptăm.

Mirosea puternic a naftalină, canapeaua avea aceeași husă, modelul perdelelor nu se schimbase și televizorul își păstrase locul în dreptul principalei ferestre a camerei. Era ca în urmă cu două decenii, când eram invitați la masă. Singura schimbare vizibilă era părul alb, fața mai încrețită și saltul în gol al cuvintelor care nu ajungeau niciodată la țintă atunci când avea capul întors. Repeta mereu lucruri pe care, probabil, și le spunea singură în minte, când nu era nimeni de față: „la ce să îmi mai trebuiască aparat auditiv când nu mai am decât câțiva ani de trăit”. Repetase de atâtea ori în minte această frază încât alte argumente nu își mai aveau locul și rostul. Nici măcar „nu e totuna cum trăiești acești ani” nu mai avea nicio greutate. Lumea ei era un plan abstract peste care se lipiseră, în straturi, alte planuri. Ancorele din acel prim plan rezistaseră în timp doar în mintea ei. Prietenii cu care lucrase, pe care îi ajutaseră, ea și soțul ei, existau mereu ca pretext atunci când voia cineva să îi ajute. Ca pretext și ca și cârjă sentimentală. Uraganul ăsta numit modernizare, democrație, liberalizare, o purtase ca pe o frunză. Aproape se certase cu medicul care venise să regleze proteza soțului, că nu luase banii puși pe masă. Cine venea să îi ajute nu putea pleca fără un pachețel, ceva cafea, alcool, bomboane. Era singurul mod în care știa ea că funcționa lumea. Tocmai de aceea se uita mereu cu suspiciune la cei care voiau să îi facă bine. În plus, nu avea nevoie. Întotdeauna se descurcase singură. Liniștea abisală din jur nu o mai speria. Găsea uneori timp să privească în trecut cu nostalgie „cum eram cândva și ce am ajuns”, „nu credeam atunci că vom ajunge așa”.

Citește și: De ce luptă Azota Popescu pentru schimbarea adopțiilor din România și câți președinți de țară s-au obosit să îi răspundă

Cum poate face cumpărături cineva care nu aude, care nu a făcut asta decât rar, pentru că la cumpărături mergea mereu soțul rămas invalid, care nu cunoaște valoarea reală a banilor și a lucrurilor?

Primul pas era să audă, iar asta putea fi totuși rezolvat. Așa ne-am gândit și noi, așa că am încercat să căutăm și să analizăm situația pentru a cumpăra un aparat auditiv. Plătim noi dacă trebuie, banii nu sunt importanți. După prima ședință, concluzia doctoriței a fost clară: hipoacuzie severă la ambele urechi. Prețul s-a triplat. Asta este, dacă am început să facem un bine, îl facem până la capăt.

Continuarea, în Crisana.ro

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

spot_imgspot_img
Vasilică Ichim
Vasilică Ichimhttps://www.crisana.ro/
Vasilică Ichim are o vastă experiență jurnalistică, fiind în această branșă de peste 20 de ani. Publică pentru Crișana din anul 2012.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

spot_img

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

„Pericolul maghiar”: Cum au rămas ungurii „dușmanii” noștri permanenți? | Deutsche Welle

Cum au rămas ungurii „dușmanii” noștri permanenți? Radicalii de...

Bîstroe, nava scufundată și interesul României

Bîstroe, nava scufundată și interesul României. Accidentul naval din...

Un premiu prestigios

Un premiu prestigios. Meritul revine, în primul rând, ziarului,...

Eșecul Marelui Plan PSD-PNL | Revista22

Eșecul Marelui Plan PSD-PNL. Coaliției PSD-PNL i s-a năruit...