De la cisternele ingenioase din Piran și salinele care au hrănit orașele, până la istroromânii cărăuși și ultimii pescari din Izola.
În dimineața aceea mirosea a rozmarin și a alge, iar micul port nu se trezise încă la viață.
Mergem pe chei în răcoarea plăcută. Bărcile trase la mal ne privesc ca niște lebede tăcute, cu catargele profilate pe cer, strălucind în soarele crud.
Intrarea în Piran este frumoasă, ca un poem. O limbă de pământ întinsă în mare, pe care stau înghesuite casele, chiparoșii, oamenii, farul, Campanila deasupra tuturor și portul, o armată de corăbii și catarge de nichel. Hotelul Piran, cel mai vechi din port, faleza, piața inundată de o lumină albă, face să strălucească piatra netedă a pavajului, ca oglinda. Giuseppe Tartini se uită de sus, de pe soclul lui, la piață și cu vioara într-o mână și arcușul în cealaltă pare că dă tonul unui concert care începe aici, sub ochii lui, în fiecare dimineață: e viața!
Apar copiii pe trotinete, câte o femeie în papuci de casă, ducând o plasă de cumpărături, la terase se strâng turiștii pe jumătate adormiți, să-și savureze cafeaua cu ochii la mare. Din campanila de pe deal răsună clopotul. Și simți cum inima micuțului port începe să bată.
Povestea Piranului, ca și a Istriei mamă, a fost una zbuciumată. Cucerit de venețieni, supus și imperiului austriac, eliberat de câteva ori, după cel De-al Doilea Război Mondial a intrat în desenul unei repartizări aproape matematice între cele trei state care împart peninsula Istria. El a căzut în cei 47 de kilometri de litoral al Sloveniei de astăzi, fostă Iugoslavia din timpul comunismului.
În Slovenia se mai văd urmele comunismului, însă nu și în Piran. Acest orășel de coastă despre care scriitorul american Robert Kaplan spunea că e „perfect”, își păstrează propriul caracter, ca un pescar încăpățânat, nu vrea să părăsească „vechea lui arcă”. Clădirile înalte, umbroase, cocoțate pe spinarea de piatră, păstrează rănile, farmecul. Aici se vede grija față de trecut, chiar și acolo unde apare reînnoirea, ea e făcută cu gust și cu respect față de patrimoniu. Piranezii au înțeles mult mai bine decât locuitorii celorlalte porturi slovene – Koper, Izola sau Portorož – că turismul este cheia supraviețuirii și a învățat să-l hrănească cu trecutul lui.
Lângă casa-muzeu a lui Giuseppe Tartini, o legendă a muzicii baroce, stă profilată o clădire venețiană, iar în balconul ei un domn vorbește la telefonul mobil. Forfota umple orașul și ziua se arată fierbinte. Piran e un muzeu viu.
Cutreierăm străduțele, stăm pe o terasă și de caldarâmul ei se sparg valurile, turiști și localnici se amestecă într-o mică piață de legume, ca o curte interioară, vocile lor răsună cu ecou între zidurile înalte. De la balcoane femeile întreabă de prețuri, de fructe de mare.
Biserica Sfântu Gheorghe de pe deal are ușile larg deschise. Un cerșetor încearcă să înduioșeze trecătorii, mânuind umil un acordeon.
Campanila din Piran este un fel de copie la scară mică a celei venețiene din Piața San Marco. De altfel, în toate porturile care au fost cândva supuse Veneției, aceste campanile erau însemnul Serenissimei, la fel și Leul înaripat prezent pe unele clădiri.
Trecem pe sub sârmele cu rufe întinse între două ferestre. Deasupra noastră flutură cearșafuri, tricouri, ciorapi. Aici viața nu are secrete. Ajungem într-o mică piațetă cu un bazin de piatră străjuit de două statui. Sunt figuri alegorice, reprezentări feminine, cu înfățișări de zeități romane. Una reprezintă Dreptatea sau Justiția (Pravica/Giustizia), și cealaltă Legea (Postava/Legge) și ambele păzesc rezervorul cu apă, cisterna orașului.
Citește și: Reportaj. Trieste, un port între lumi. Ulise și întoarcerea acasă
Criza apei și ce putem învăța de la Piran
Suntem în 2026, anul în care Europa s-a uscat, arsă de soare. Dunărea a secat, ajungând la un minim istoric, s-au oprit navigația, irigațiile și producția de energie. În multe țări a început criza apei pentru populație. Sunt zone unde apa se distribuie raționalizat. Agricultura este grav afectată. În sudul României, sate întregi au sacrificat animalele, și-au lăsat ogoarele pârjolite de soare și cară apa cu cisternele de la depărtare. Sunt sociologi care prevăd conflicte între populațiile din aval și cele din amonte pentru accesul la apă.
În 1775, pe coasta Istriei, peste stâncile de calcar, n-a mai plouat. O secetă cruntă s-a abătut în vara aceea peste micile porturi. Cerul și pământul se topeau în arșiță, oameni și animale mureau de sete. Piatra, oricum, nu fusese niciodată darnică în izvoare, dar în anul acela, friptoarea soarelui le-a secat și ultima urmă de apă.
Nu există dovezi despre cum anume au luat piranezii decizia să construiască un imens bazin de colectare a apei de ploaie, un rezervor de viață pentru orașul lor, dar cert este că în 1776, bazinul era gata. Unele documente pomenesc de un plan al Veneției.
Proiectul îi este atribuit arhitectului istrian Simone (Simeone) Battistella din Rovigno (Rovinj). Lucrarea este considerată una dintre realizările sale cele mai importante, inclusiv datorită dificultății de a construi un rezervor de apă dulce foarte aproape de nivelul mării.
Finanțarea a implicat autoritățile locale și venețiene; sursele menționează Marele Consiliu al Piranului, Senatul venețian și familiile patriciene Marcello și Bembo.
Construcția bazinului și sistemul de captare a apei sunt o adevărată operă inginerească pentru vremea aceea. Practic, apa era colectată de pe acoperișurile caselor din jur, trecută prin filtre naturale de pietriș și nisip și prin conducte subterane era dirijată în cisternele de piatră din Piața Veche.
Interiorul cisternelor a fost impermeabilizat cu mortar hidraulic fin, menit atât să împiedice pierderea apei dulci, cât și pătrunderea apei marine în rezervor.
Iar două guri octogonale ofereau acces la marele bazin subteran și permiteau scoaterea apei, precum și curățarea și întreținerea instalației. Apa era ridicată inițial manual, cu gălețile. O pompă manuală din fontă a fost adăugată ulterior, probabil pe la începutul secolului al XX-lea.
Apa provenită de pe acoperișurile învecinate era integrată în sistemul public. Pentru aceasta Piranul decretase dreptul de servitute publică asupra proprietăților private.
Apa din cisterna Piazza Vecchia era distribuită sau vândută de două ori pe zi, fiind măsurată la găleată. În perioadele secetoase, orașul era aprovizionat cu apă dulce adusă cu bărcile.
În timpul secetei din 2012, au verificat bazinele și au constatat că rezervorul era încă plin pe trei sferturi, circa 250–300 m³ de apă. Atunci s-a luat în calcul folosirea acesteia pentru spălarea străzilor.
În proiectele actuale de „adaptare climatică” a reapărut ideea reutilizării cisternelor istorice pentru irigații, spălare și alte întrebuințări care nu necesită apă potabilă din rețea. Alături de cisterna din Piazza Vecchia (astăzi piața 1 Mai), cu o capacitate de până la 450 m³, mai există și poate fi folosită și cisterna mănăstirii minorite, de aproximativ 300 m³.
„Fântâna” aceasta, care nu captează apa din pământ, ci pe cea din cer, este de fapt o infrastructură urbană sofisticată, concepută acum mai bine de două secole, pentru o comunitate care trăia într-un paradox: prosperitatea orașului provenea din apa sărată și din sare, în timp ce apa dulce trebuia colectată de pe acoperișuri, filtrată, stocată, distribuită la ore stabilite, desigur – cu un preț oarecare pentru a nu fi risipită și, în anii secetoși, importată pe mare.
Când punem piciorul pe capacul de piatră al marii cisterne, aici s-au așezat deja câteva mese ale unui bistro tradițional, înconjurate cu scaune de pânză. Pe mese sunt aranjate mileuri din dantelă și linguri mari de lemn, semn că trecutul nu e lăsat în urmă. Câțiva copii se joacă alergând pe lângă gurile octogonale de intrare în cisterne iar soarele încinge piatra, care adăpostește, de sute de ani, apa.
Nu știm ce se va întâmpla în anii următori, dar dacă seceta va continua să afecteze apele continentale, fiecare oraș și fiecare localitate va trebui să se gândească la propriile rezerve de apă. Așa cum a făcut-o Piranul.
Părăsim portul spre seară, hotărâți să pornim a doua zi spre salinele din Golf, locul unde viața înseamnă lacrimi, sudoare și sare.
Citiți în reportajul de mâine despre aurul alb al Mediteranei, istroromâni și cea mai frumoasă zi pentru pescarii din Izola.
