Ştefan MIHAI este actor la Teatrul de Stat Constanţa, acolo unde îl putem vedea jucând în „Livada de vişini” în regia lui Andrei Măjeri, în „Jocuri în curtea din spate” (regia Diana Mititelu), în „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia” (regia Elena Morar şi Gabriel Sandu), dar şi în spectacolele lui Radu Afrim: „Seaside stories” şi „Teatro Lúcido la Malul Infinitului” şi în „Insula” după Gellu Naum, în regia Adei Milea. În curând, Ştefan Mihai va da viaţă unui personaj şi în spectacolul de cabaret „Cazino, mon Amour”, pus în scenă de Petre Năstase, la Cazinoul din Constanţa. În 2025, actorul de la Teatrul de Stat Constanţa a fost distins cu Premiul UNITER, categoria Cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul bufonului Feste din „A douăsprezecea noapte” în regia lui Andrei Şerban. Am discutat cu Ştefan Mihai, în acest interviu, despre cum se raportează la actorie, despre care spune că nu este doar un job, ci un mod de a trăi, despre căutările sale perpetue în definirea unui personaj pe care îl joacă şi pe care nu-l consideră niciodată ca fiind definitiv, precum şi despre faptul că abia aşteaptă să îmbătrânească pentru a avea acces la partiturile pe care le visează: Raskolnikov şi Jean Valjean. Spune despre el că are, uneori, stări de frustrare şi de lehamite, care îl fac să se întrebe de ce face ceea ce face, dar că aceste stări vin mai ales pe fondul unei oboseli acumulate în timp. Dacă ar putea schimba ceva la condiţia actorului din România actuală acela ar fi statutul actorului independent, pe care îl consideră foarte vulnerabil. Ştefan Mihai mărturiseşte că îl bucură premiile, pentru că le consideră o bătaie pe spate ca o încurajare, ca atunci când cineva îţi spune Keep going!
Ada CODĂU: Care este relaţia ta cu teatrul, cum te raportezi la el? E doar un spaţiu şi un timp pe care îl „traversezi”, pe care îl „locuieşti” când şi când sau e o parte definitorie din tine?
Ştefan MIHAI: Relaţia cu actoria, fiindcă dacă spun teatru, din punctul meu de vedere, mă refer și la oamenii din spate: mașiniști, tehnicieni, scenografie și text… Deci, teatrul e o lume în sine. Revenind, un lucru pe care mi l-a spus chiar profesorul coordonator de an, Florin Zamfirescu, atunci când am început facultatea a fost acela că actoria nu este doar un job, e un mod de a gândi și de a trăi. Și, cumva, am încercat încă de atunci și încă încerc să îmi modelez creierul astfel încât să fac din meseria mea – și până acum mi-a ieșit – un mod de a trăi, adică, să mă educ pe mine de fiecare dată când greșesc în viață sau pe scenă. Să înțeleg de ce fac lucrurile alea sau acea greşeală, să înțeleg motivația din spate. Sau, dacă am de făcut un personaj, îmi place foarte mult să îmi iau exemplele din viața reală, să caut omul din spatele textului, din spatele imaginii pe care, de exemplu, atunci când citești „Crimă și pedeapsă”, ţi-o faci despre Raskolnikov. Mie îmi place să mă duc și să caut mult în viața reală, să văd cum e omul ăsta. Și Dostoievski, când l-a scris, l-a scris, probabil, cu o tipologie de om în minte, cu un arhetip. Mie după asta îmi place să mă uit, să mă ghidez. Deci, aș spune că actoria nu e doar o meserie, nu e un lucru pe care îl practici episodic. Nu vreau să sune arogant ce spun, dar, dacă vrei să faci performanță, nu poate fi practicată episodic. Trebuie să te consume. Simt că am mereu o căutare perpetuă și o nemulțumire vizavi de meserie. Și, ca să fiu mai concret aici: de exemplu, atunci când creez, nu îmi place să spun că, în momentul ăsta, personajul meu e gata. Întotdeauna mai e ceva de căutat, mai e de găsit o nuanță, un strop de intenție, un alt gând, o caracteristică personală pe care o poţi da din lumea ta personală personajului respectiv. Deci, ca să revin de unde am plecat, aș spune că îmi păstrez în continuare crezul că actoria e un mod de a trăi și de a gândi.
„Teatrul e aici și acum și se acumulează. N-aș renunţa la această senzație pentru nimic”
Ada CODĂU: Ai jucat mai multe roluri în filme de scurt și lungmetraj, iar primul rol principal a fost în filmul „Unde merg elefanții” – regia Cătălin Rotaru şi Gabi Virginia Şarga. În ce fel diferă pentru tine experiența artistică din film față de experiența artistică de pe scena unui teatru?
Ştefan MIHAI: Chiar dacă din afară pare că sunt foarte asemănătoare, sunt foarte diferite. E o mare diferență și aș începe de la organizare. Când repeți la un proiect de teatru, știi că stai două luni în sosul ăla, în acele repetiții și tu ai timp să creezi, să descoperi, să te îndoiești, să cauți rezolvări. Dar ai acest timp. În film, timpul este critic și, atunci, datoria ta ca actor este să livrezi rapid exact ce trebuie. Adică, nu există timp foarte mult pentru repetiții, pentru căutări interioare. Sau există dacă ți-l faci tu, acasă, dar pe platou, nu. Asta e o diferență majoră, care vine la pachet și cu un confort, dacă stai să te gândești, pentru că în teatru, dacă începe spectacolul și durează două ore, dacă am dat o bâlbă, de exemplu, nu mai pot să încep din nou spectacolul. În film, însă, pot să mai trag o dublă.
Dacă întrebarea se referă la o alegere, n-aș putea să aleg între cele două. Ambele îmi plac foarte mult. Teatrul e aici și acum și se acumulează. N-aș renunţa la această senzație pentru nimic. Știi, când ești într-o sală de teatru și ești pe scenă și vezi nu știu câte perechi de ochi, care se uită la tine, le simți energia, te încarcă foarte mult. Şi există un simț al datoriei că trebuie să întorc energia asta pe care am primit-o. E un flux continuu: ce primesc de la ei și ce primesc și ei de la mine, eu iau reacții de la ei şi joc mai departe. E un fel de traseu, e un schimb. Și schimbul ăsta e foarte intens, e unic, nu l-aș da. E unic de la un spectacol la altul, de la o producție la alta.
Dar filmul rămâne, de exemplu. Ăsta poate să fie și un dezavantaj, și un avantaj. Dacă nici la a douăzecea dublă n-ai dat-o bine, ca să zic așa, peste 7 ani, peste 20 de ani te vei uita la film cum n-ai dat-o bine. Dar asta nu prea se întâmplă, pentru că există o armată de oameni pe platou, care au grijă ca tu să strălucești.
Ada CODĂU: Există un rol preferat, care îţi place în mod deosebit, care crezi că te-a schimbat, la care în sinea ta revii periodic?
Ştefan MIHAI: Cam toate personajele lasă ceva în tine, dacă există căutare adevărată și potrivită în vederea realizării rolului respectiv. Și da, prin natura meseriei mă întorc la un personaj de fiecare dată când mă întorc la un spectacol pe care îl am de jucat. Îmi iau întotdeauna o pauză de cinci minute înainte de spectacol, în care sunt doar eu cu mine, și mă întorc la personaj, să zic așa, la amintiri, la gânduri, la imaginație. Intru puțin în sosul ăla, în universul ăla în care m-am scăldat, ca să îi dau formă, ca să spun așa. E un lucru necesar.
N-aş putea să spun că am un rol preferat, pentru că toţi avem în noi, de exemplu, și omul bun, și psihopatul, și omul mărinimos, şi depresivul, şi sinucigașul. Trebuie căutate aceste senzații, aceste laturi umane, dar nu prea mult, ca să ne păstrăm într-o arie cerebrală (n. r. râde). Evident că îmi plac partiturile puțin mai mari pe care le-am făcut: Feste din „A douăsprezecea noapte”, Lopahin din „Livada de vişini”, Cristi Păun din „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”, Șmulick din „Jocuri în curtea din spate”. Îmi aduc aminte cu plăcere de fiecare.
„Eu nu cred în oamenii care lucrează în domeniul ăsta și care afirmă foarte brav că nu-i interesează premiile”
Ada CODĂU: Anul trecut ai obţinut premiul UNITER, categoria Cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul bufonului Feste din „A douăsprezecea noapte” în regia lui Andrei Şerban. În 2024, ai primit premiul „Radu Beligan”, iar în 2019 luasei premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul „Buzău iubește teatrul”. Ce înseamnă pentru un actor distincţiile, premiile? Ce rol joacă acestea pe parcursul devenirii sale artistice?
Ştefan MIHAI: Cred că răspunsul la întrebarea asta diferă de la individ la individ. Eu nu cred în oamenii care lucrează în domeniul ăsta și care afirmă foarte brav că nu-i interesează premiile. Cred că este o mică ipocrizie. Pentru mine, să primeşti un premiu nu e o chestie de vanitate, ci mai degrabă o văd ca pe o încurajare din partea oamenilor din breaslă. De exemplu, dacă ne referim la UNITER, pentru mine înseamnă că oamenii din breaslă m-au văzut, înseamnă că le-a plăcut de mine și mă bat pe spate: să nu mă opresc. Cu alte cuvinte, e o încurajare. Eu așa o văd. Keep going! E bine, bravo!. Din când în când, mai avem nevoie să mai spunem și când e bine, nu doar când e rău. Eu de aici mi-am luat confirmarea, ca să spun așa, și știu că trebuie să continui. Deci e clar că am făcut ceva bine. Te încarci și cu lucrul ăsta. Nu merg însă în extrema cealaltă, în sensul că nu cred în rolurile făcute pentru premiu, nu cred că e despre asta teatrul.
Ada CODĂU: Ce citeşti, ce lecturi ai în afară de cele obligatorii, adică de piesele puse în scenă?
Ştefan MIHAI: Când nu lucrez, îmi place să citesc romane, nu vreau să aud de teatru, nu vreau să aud de scrierea dramatică. Citesc romane pentru că mă ajută în primul rând la disciplina creierului și mă relaxează atunci când sunt prea obosit de lectura textului dramatic. Ultimul roman citit e „Complexul lui Portnoy” de Philip Roth. Mi l-a recomandat o colegă de la teatru. O sunasem anul trecut: te sun pe tine pentru că tu citești foarte mult. Zi-mi și mie ce să citesc, că nu știu, în momentul ăsta, ce vreau să citesc. Şi mi-a dat cartea asta, dar nu m-am apucat de ea atunci, deși aveam sete. M-am apucat câteva luni mai târziu de ea și am terminat-o, i-am mulțumit pentru că mi-a plăcut. Acum am în plan să citesc „Adam și Eva” a lui Rebreanu, este următoarea pe listă. Mi-a fost dăruită de o persoană foarte specială şi nu am apucat nici până acum să o citesc. M-am apucat de ea când aveam o perioadă un pic mai aglomerată și am fost nevoit să o abandonez. Şi vreau s-o termin. Nu am gusturi foarte sofisticate la lecturi și nici nu am o bază de date foarte generoasă, ca să fiu sincer. Dar există dorință şi asta e foarte important.
„Performanța se naște cu foarte multă concesie și cooperare, teatrul înseamnă în primul rând echipă”
Ada CODĂU: Care sunt actorii tăi preferați? Cine te inspiră?
Ştefan MIHAI: Toți colegii mei de la Constanța. De câțiva ani, de când jucăm la teatru (n. r. Teatrul de Stat Constanţa), am avut ocazia să evoluăm împreună, să îi observ pe fiecare și să văd cum s-au dezvoltat. Și asta se întâmplă, crede-mă pe cuvânt, la fiecare proiect. În 2019, am venit să joc la Constanţa, iar din 2020 sunt angajat aici. În 7 ani, ai zice că e suficient timp să descoperi un om, să te prinzi de caracteristicile sale. Pe mine mă surprind de fiecare dată colegii şi e o plăcere.
Ada CODĂU: Care e atmosfera din Teatrul de Stat Constanţa, cum te simţi în această echipă?
Ştefan MIHAI: Cum spuneam, m-am prins de ei (n. r. actorii TSC) în 2020 şi nu le-am mai dat drumul (n. r. zâmbeşte). Este o atmosferă prielnică artei și cred că orice artist și-ar dori să lucreze într-o astfel de echipă. Pur și simplu ne completăm, ne susținem. De ce zic că e prielnică artei? Pentru că performanța se naște cu foarte multă concesie și cooperare, pentru că teatrul înseamnă în primul rând echipă. Adică, adevărul meu e în celălalt și, dacă partenerul meu e bine pe scenă, voi fi și eu bine pe scenă, pentru că e un schimb de energii. Vorbeam, mai devreme, despre schimbul de energii dintre actor și spectator. Există un schimb de energii şi între actori. Deci, atmosfera din Teatrul de Stat Constanţa este perfectă, că dacă spun plăcută sună banal. Oricine vine aici pleacă mulțumit – cel puțin din punctul de vedere al echipei – și ăsta e un câștig foarte mare și pentru noi, și pentru spectatori. Ei ne inspiră pe noi: actori, regizori, scenografi, coregrafi și noi, la rândul nostru, îi inspirăm pe ei, pe spectatori. Când toată lumea inspiră pe toată lumea, n-are cum să iasă ceva banal sau prost.
Când am venit aici, încă de la început, când am făcut cunoștință cu cei din echipa mai veche a teatrului – actori, mașiniști, sunetiști, personal tehnic – toată lumea ne-a primit cu brațele deschise. Se simțea un parfum de revitalizare în aer, nu știu cum să spun… Toată lumea era foarte încântată. Noi eram foarte încântați, pentru că eram foarte tineri, abia ieșiți de pe băncile facultății, cu chef de joc, de afirmare. Şi s-a creat schimbul ăsta de energii, iar asta se datorează, în primul rând, în mare parte directorului, lui Erwin Şimşensohn. Dar se datorează foarte mult și colegilor, care au știut să ne primească. N-a fost vreo impresie de-asta de aoleu, vin ăștia să ne ia rolurile.
Ada CODĂU: Chiar voiam să te întreb dacă te-ai confruntat cu preconcepţii, cu judecăţi de valoare nedrepte din partea actorilor consacraţi, seniori cu privire la generaţia ta.
Ştefan MIHAI: Aici, în Teatrul de Stat Constanţa, nu, nu m-am confruntat. Am pățit, însă, la un moment dat, o chestie. Lucrasem la un proiect în care aveam rolul principal și jucam cu un actor mai în vârstă, care mi-a recunoscut, dacă nu mă înşel chiar în seara de după premieră, când am rămas la masă, la un pahar cu regizorul, cu restul actorilor, că până în urmă cu două zile nu dădea doi bani pe mine. Mi-a spus aşa: În ultimele două zile mi-ai demonstrat că ai devenit actor, știi?.
Venind din partea unui om cu mai multă experiență, am apreciat, cumva, în sufletul meu. Chiar dacă, pe moment, să zicem că nu pică bine un astfel de compliment. Dar am ales să văd partea bună, partea plină a paharului.
Nu prea am întâlnit tipul ăsta de preconcepții. Poate că oamenii le au, unii le ascund, alții aleg să și le exprime. Dar eu nu am văzut sau nu am simţit foarte multe de genul acesta. În meseria noastră, e vorba foarte mult şi despre noroc, iar eu am avut norocul să dau numai peste profesioniști și oameni de calitate. Cam toți cei alături de care am lucrat și, slavă Domnului!, ăsta e un noroc foarte mare. Am lucrat numai cu oameni dornici să te învețe, dar fără să te dădăcească, oameni de la care ai ce învăța, care te inspiră.
„Mi-e frică de blazare”
Ada CODĂU: Ai avut momente de frustrare, de lehamite, de disperare, în care ai fost tentat să renunţi, pentru că ai avut senzaţia că activitatea ta de actor în România nu este suficient apreciată?
Ştefan MIHAI: Da, o droaie. Cred că în fiecare zi am. Exagerez cu în fiecare zi, dar am și eu momente din astea. Dar în ultima perioadă n-am mai avut așa de des. Se potrivește foarte bine o poveste la întrebarea asta, care să țină loc de răspuns. Mă plimbam aici, în Constanța, nu mai știu la ce lucram, cred că la Teatro Lúcido la Malul Infinitului al lui Afrim sau chiar la Livada de vişini, nu mai știu. Cert este că eram în Constanța deja de câteva luni, începusem al treilea proiect și se resimțea un pic oboseala și la mine. Și bineînțeles că au început să apară și întrebările de tipul e bine ce fac? Întrebările și sentimentele astea încep să te afecteze în momentul în care se simte oboseala. Contează? Ajută cu ceva? Pentru ce naiba mă strofoc atâta? Am slăbit cinci kilograme, mă uit în oglindă și varză, am cearcăne. De ce mă strofoc? De ce nu pot să iau totul mai ușor? Și mergeam prin portul turistic, mă plimbam. Fiind seară, era liniște. Auzeam doar valurile. Chiar în momentul ăla în care mă întrebam contează, mă, ce fac? Mă vede cineva? aud un bună seara!. Mă întorc şi văd un cuplu, un domn cu o doamnă. Doamna vine la mine și îmi spune: iertați-ne, v-am văzut la teatru și voiam să vă spunem că vă mulțumim pentru ce faceți pentru teatrul din Constanța. Ne place foarte mult de dumneavoastră și suntem nerăbdători să vă vedem în următorul spectacol. Ca un făcut a fost. Fix în momentul ăla îmi pusesem întrebarea contează? şi atunci, pe moment, a venit răspunsul.
Cum spuneam, e normal să ai şi stări din astea. Când oboseşti, atunci apar cel mai pregnant. Atunci vine și te bate la cap piticul ăla și zice: băi, nu știu pentru ce te obosești tu așa de tare, pentru ce muncești, nu știu dacă chiar contează așa de mult ce faci. Dar contează.
Ada CODĂU: De ce te temi tu ca tânăr actor, în plin avânt artistic, de ce ţi-e frică?
Ştefan MIHAI: De blazare. Caut să nu mă blazez, să fug de blazare, pentru că, în momentul în care îți pui o cască de motociclist pe cap, ca să zic așa, nu mai vezi, nu mai ai orizont. E greu, dar caut să mă păstrez curios, interesat, să-mi păstrez pofta asta de căutat. Să văd cum e omul, să văd cum e personajul, să văd unde duce spectacolul. Toți avem momente în care mai cedăm, obosim, sunt normale, dar à la longue, ca să spun așa, pentru că e o meserie de cursă lungă, caut să nu cad în capcana asta a blazării. Deci, de asta mi-e frică: de blazare.
„Ceva din mine abia așteaptă să îmbătrânească, pentru a prinde partiturile nu neapărat mai complexe, dar alea pe care le visez”
Ada CODĂU: Crezi că trecerea timpului, altfel spus, înaintarea în vârstă îți va răpi bucuria obținerii unor roluri sau vezi asta ca pe o evoluţie artistică naturală, prin care vei avea acces la roluri diferite, dar probabil mai provocatoare?
Ştefan MIHAI: Răspunsul e în a doua parte a întrebării. Acum, ca să fiu sincer, abia aștept să îmbătrânesc din punctul ăsta de vedere: ca să primesc niște partituri pe care acum n-aș putea să le fac. Am auzit, de exemplu, că nişte oameni cunoscători de teatru se întreabă de ce Lopahin (n. r. Livada de vişini) jucat de mine este atât de tânăr? Deci, înaintarea în vârstă îți oferă cumva și o plajă un pic mai mare, o paletă mai largă de roluri. Dar sunt și foarte multe roluri de tineri. Totuşi, ceva din mine abia așteaptă să îmbătrânească, pentru a prinde partiturile nu neapărat mai complexe, dar alea pe care le visez, dacă pot spune aşa. Mi-ar plăcea să-l joc pe Raskolnikov. Şi mi-ar mai plăcea să-l joc și pe Jean Valjean.
Ada CODĂU: Cât de mult te ajută calitățile vocale remarcabile pe care le ai în activitatea ta de actor?
Ştefan MIHAI: Enorm, pentru că trăim, acum, niște vremuri în care artiștii trebuie să se reinventeze și regizorii se uită după tipul de actor complet, adică să și joace foarte bine, să și danseze, să și cânte. Și asta te ajută, e un atu în plus şi e foarte important. Imaginează-ți că, în momentul în care te întâlnești cu un text sau cu un regizor, tu îți pui pe masă atuurile care îl inspiră pe el să se gândească la un personaj căruia tu să-i dai viață prin atuurile tale. Cu cât ai mai multe atuuri, cu atât e mai bine, pentru că omul din fața ta are o plajă mai largă de unde să aleagă sau niște mijloace mai multe și mai diferite de a ilustra ceea ce are în cap. Deci, mă ajută foarte mult calităţile astea vocale.
Ada CODĂU: Există regizori alături de care nu ai lucrat, dar ţi-ar plăcea?
Ştefan MIHAI: Mi-aș dori să lucrez cu Cristi Juncu, mi-ar plăcea şi cu Leta Popescu, Mădălin Hâncu, Botond Nagy. Asta, în teatru. În film, aș fi ipocrit, dacă aș spune că nu-mi doresc să lucrez cu regizori mari: cu Mungiu, cu Puiu, cu Jude. Aş colabora din nou cu Tudor Giurgiu. Şi mi-ar plăcea foarte mult să mai colaborez cu Daniel Sandu, cu Cătălin Rotaru şi Gabi Şarga. Am lucrat extraordinar cu ei.
„Există foarte mulți actori tineri, care termină facultatea, put de talent şi de determinare și nu au ce face”
Ada CODĂU: Ce părere ai despre condiţia actorului în România actuală?
Ştefan MIHAI: Cred că poate fi semnificativ îmbunătățită, pentru că eu nu cred că arta se naște din suferință și din frustrare. Nu! Se poate face artă de calitate și dacă suntem fericiți, dacă ne e bine, dacă lucrăm cu plăcere, nu doar încrâncenați și frustrați. Condiţia actorului din România poate fi semnificativ îmbunătățită și asta şi dacă ne referim doar la actorii angajați. Dar sunt foarte mulţi colegi de-ai mei care nu sunt angajați, pentru că nu sunt posturi în teatre. Iar dacă noi, cei care ne aflăm în sistem, ne plângem, lor le este de zece ori mai greu. Dacă aș putea schimba ceva astăzi, asta aș schimba: sectorul independent, adică l-aş susţine mai mult, pentru că sunt spectacole foarte bune în sectorul independent, sunt oameni foarte talentați, dornici de a face lucruri minunate, dar nu au resurse, fiindcă nu îi bagă nimeni în seamă. Și, atunci, trebuie să se descurce. De exemplu, dacă eu vreau să pun în scenă un spectacol în sectorul independent și spun că am nevoie de un brad pe scenă, dar n-avem bani de brad, pentru că ne-a picat nu știu ce sponsorizare sau nu vor să ne dea sponsorizare, nu mai luăm un brad, luăm doar o crenguță și facem o sugestie. Deci, aș îmbunătăți pe cât se poate sectorul independent și aș încerca – deşi aici nu este domeniul meu de expertiză – să mai dau drumul la posturi, pentru că există foarte mulți actori tineri, care termină facultatea, put de talent şi de determinare și nu au ce face.
Ca să răspund la întrebare, condiţia actorului în România încă se poate îmbunătăți, dar ceva îmi spune că nu se va îmbunătăți în viitorul apropiat. Să sperăm, însă, că într-o bună zi o să vină cineva care o să se gândească și la noi în sectorul ăsta mai mult decât 0,07 la sută, ca să zic așa.
Ada CODĂU: Te-ai născut la Iaşi şi ai absolvit UNATC Bucureşti. Cum ţi se pare Constanţa? Ce îţi place şi ce îţi displace la acest oraş?
Ştefan MIHAI: Îmi place Constanța, de mic mi-a plăcut marea. I am a sea guy, dacă vrei. Între mare și munte, aleg marea. Și chiar am un loc al meu pe care l-am descoperit, unde îmi place să merg să mă uit la mare și să mă mai gândesc la viață sau la ce am eu în cap în momentul ăla. Are o boemă aparte Constanța în sezon – nu neapărat în sezonul estival -, când e cald, când e frumos. Pe mine mă liniștește și mă inspiră foarte mult marea.
Pe lângă asta, îmi place Constanţa pentru că aici găsești tipologii foarte diverse de oameni, etnic și comportamental vorbind. Adică oamenii de aici au ceva foarte specific zonei, pe care nu știu să-l descriu neapărat. Poate și pentru că e oraș portuar și s-a dezvoltat, s-au perindat şi se perindă foarte mulți străini pe aici. Și există chestia asta de comerț, care e foarte înrădăcinată în sânul omului care trăiește aici. Iar mie îmi place, e fain, e interesant.
Ce nu-mi place, în schimb, sunt gropile. Asta nu-mi place deloc: infrastructura rutieră. Dar să știi că nu m-am plimbat așa de mult prin cartierele Constanței. Poate ar trebui să fac asta. Eu locuiesc un pic mai central și treaba mea se învârte în zona teatrului, care e tot în centru, şi n-am prea apucat să văd alte cartiere. N-am mers prin cartierul KM 4-5, prin Faleză Nord, pe la Abator. Îmi place, însă, Parcul Tăbăcărie. Îmi place foișorul de pe plaja Neversea.
Mi-aș dori foarte mult ca, pe viitor, oraşul ăsta, Constanţa, să prindă și mai mare anvergură din punct de vedere cultural, iar teatrul din care fac parte, Teatrul de Stat Constanța, să fie și mai vizibil decât este. Dar aici nu vreau să spun pentru oamenii din breaslă, ci pentru spectatori. Să știe și mai multă lume despre Teatrul de Stat Constanța și să vină oameni din țară. Deja se întâmplă asta, am fost și eu plăcut surprins. Au venit odată niște copii din Timişoara să vadă „Jocuri în curtea din spate”. Ţin minte că am mai întrebat o dată: de unde? Din Timișoara ați venit? Și gândul meu a fost, logic, de ce? Doamne, aţi venit din capătul celălalt al țării? Wow! Și oamenii mi-au zis: ca să vedem spectacolul.
(FOTO: Ada Codău)
