(când cel care se închină mânuiește o măciucă)
Ceea ce s-a întâmplat astăzi în Piața Victoriei ne arată, dacă mai avea cineva dubii, chipul concret al șarlatanismului georgist și al brutalității aurite. Au luat drept pretext revolta, în bună parte legitimă, a oierilor și fermierilor, oameni cu necazuri reale, cu animale sacrificate, exporturi blocate și despăgubiri așteptate, și au făcut din ea ce au vrut ei. Protestul s-a dus spre îmbrânceli, cordoane forțate, obiecte aruncate, spray lacrimogen și persoane ridicate de poliție. Jandarmeria vorbește oficial despre ipoteza unor infiltrați care au împins mulțimea spre dezordine. Așa se murdărește o cauză. Întâi te lipești de ea, iar după aceea o confiști, o muți în agenda și pe lista intereselor tale. Dacă faci asta cu o persoană, așa ceva înseamnă sechestru emoțional.
Și exact asta vor să facă la scară mai mare. Cu societatea. Cu țara. Cu statul. Să ia un procent, mare sau mic, nici nu mai contează foarte mult, să-l declare popor, iar în numele lui să pună măciuca – la propriu sau simbolic – pe ceilalți. Pe cei care au rezerve, care întreabă, fac comparații, care critică sau care nu se pot molipsi de puricisme, georgisme, simionisme, târzisme, neamțisme, aligisme, dugăcisme și alte boli ale sufletului și minții. Pe scurt, pe cei care nu se închină la același profet. De aici înjurătura, scuipatul verbal, amenințarea, reel-ul mincinos, conspirația servită drept informație și, când tensiunea este suficientă, corpul care împinge corpul celuilalt. În asemenea scenarii, prevăzute de manualele de manipulare operativă, politica nu mai caută majoritatea, ci supunerea. Da, fascismul by the Book.
Ăsta este viitorul de aur spre care ni se propune să mergem. Nu altul. Nu renașterea națională, nu demnitatea recuperată, nu ordinea, nu credința reașezată la locul ei, ci o societate în care minoritatea cea mai gălăgioasă se autoproclamă națiune și începe să-i disciplineze pe ceilalți. Iar imaginea zilei este, din păcate, simplă: omul se închină și, cu aceeași mână, apucă măciuca. Asta nu mai este credință. Este avertisment devenit, cu voce joasă și sacadată, amenințare. Printre dinți, cu privire fixă. Un animal se uită la noi din tufiș, bucurându-se cum ne pregătim de unii singuri să-i devenim cină.
DOXA!
Sursa: Facebook/@Radu Preda
