Efectul întârziat al lipsei de educație

Data:

Reapariția în spațiul public a discuției despre proiectele de legi ale educației a confirmat lipsa crasă de viziune care le-a însoțit și în versiunea Cîmpeanu, și în versiunea Deca. Și nu e de mirare că lucrurile stau așa.

Miniștrii Educației sunt doar exponenții unei clase politice care nu a fost și nu este capabilă, de trei decenii încoace, să imagineze un model de țară pe care să-l urmăm.

Am putut vedea cu toții amatorismul cu care sunt construite aceste proiecte și absența unor studii care să le fundamenteze. Am putut constata cum ba se scoate un examen, ba se introduce altul, ba se adaugă o materie la bacalaureat, ba se elimină altele, ca și cum niște târgoveți ar stabili pe tarabă prețul viitorului nostru ca societate.

Învățământul superior stă și mai prost: acolo e strict vorba de obsesia pentru putere a unei rețele de rectori adânc infiltrați în politică și urmăriți adeseori de grave probleme de integritate. Pentru ei, orice măsură e bună cât vreme nu le sunt afectate privilegiile de castă.

În numai zece ani, peste 323.000 de copii cu vârsta de până la 14 ani au abandonat școala. Aproape unul din patru copii din mediul rural renunță la școală înainte de a termina clasa a VIII-a. Numai în anul 2018-2019 s-au pierdut înainte de încheia gimnaziul peste 35.000 de copii.

La capătul celălalt al abandonului, în același an, 2019, au părăsit țara peste 44.000 de tineri și copii, iar numărul absolvenților de liceu care pleacă la studii în străinătate, cu șanse mici de a se întoarce, crește an de an.

Așadar, în jur de 80.000 de copii, cât un oraș mare din România, nu se mai bazează pe școala românească pentru a-și construi viitorul și se mută anual, într-un fel sau altul, fie la marginea, fie în afara societății.

Cu aceste cifre în față, care se repetă în văzul tuturor, oamenii politici și administratorii educației din România sunt pur și simplu neputincioși sau lipsiți de orice voință de a schimba ceva.

În fiecare an, școala românească eșuează în a educa zeci de mii de copii, dar, în același timp, după ce-i educă, îi „convinge” să părăsească țara atunci când se regăsesc față în față cu sistemul universitar românesc. Iar acest eșec nu este doar al unui minister, ci este eșecul unei națiuni.

O națiune care nu știe ce-și dorește de la viitor. Vrea ea să fie o societate dreaptă, în care oricine să aibă o șansă de a se realiza profesional, moral și social? Sau vrea ea să fie o societate în care fiecare tânăr care dorește să se educe poate să o facă armonios și la cel mai înalt nivel de formare școlară?

Citește și: Casa Miței Biciclista. De la abandon la „stabiliment creativ”

O societate a elitelor cultivate, a unei minorități științifice de excepție care să tragă societatea după ea?

Dacă ar dori să fie o societate care să reducă analfabetismul și abandonul școlar, ar trebui să ia măsuri rapide și masive în această direcție: investiții majore în școlile de la țară și din zonele defavorizate (reabilitarea clădirilor, conexiuni fiabile la internet, dotarea bibliotecilor, transport școlar, masă caldă pentru toți copiii), formarea unor cohorte de tineri profesori care să predea în mediul rural, dimpreună cu un pachet de avantaje – în primul rând salariale – care să-i încurajeze să se stabilească în mediul rural fie și pentru o perioadă de câțiva ani.

Ar fi nevoie apoi de o extindere a rețelei de școli profesionale care să preia copiii din gimnaziu și să-i pregătească pentru meserii folositoare în comunitățile în care trăiesc și în întreaga societate, dar și de măsuri de stimulare a celor mai merituoși dintre ei pentru a ajunge la liceele bune (transport gratuit, cazare în cămine decente, burse sociale și de merit adaptate costurilor vieții din orașe).

În mod alternativ, dacă societatea noastră vrea să fie una a „excelenței”, așa cum obsesiv o repeta Sorin Cîmpeanu, atunci trebuie făcut în așa fel încât copiii să poată deveni „excelenți” în orice liceu din România, nu doar în acelea care caută azi cu disperare să se salveze de pe Titanicul educației eșuate și să navigheze singure, după reguli proprii, pe mările învolburate ale lumii de mâine.

Căci e un act de imensă lipsă de responsabilitate socială să creezi un sistem pretins elitist în interiorul unui sistem eșuat, sub motivul că trebuie să cultivăm excelența doar în acele locuri sau că trebuie să avem grijă de cei mai buni, îndopându-i cu meditații, această plagă imorală, dar tot mai profitabilă pentru o minoritate de profesori care au transformat dezastrul național din educație în afacere privată de succes.

Un sistem din care, de altfel, cei mai buni elevi vor pleca spre alte zări deîndată ce împlinesc 18 ani, pentru că au descoperit, și ei și părinții lor, că universitățile românești nu pot răspunde aspirațiilor lor.

Și pe bună dreptate fac asta, atunci când văd zi de zi nesfârșitele scandaluri de fraudă și impostură care afectează mediul academic, care s-a osificat în jurul unor rectori ce nu vor cu niciun preț să-și piardă uriașele avantaje politice și financiare pe care singuri și le-au oferit. După trecerea plagiatorilor prin universități rămâne pustiu în urma lor, arde totul, motivație, încredere, integritate, autoritate.

Ne amăgim crezând că olimpicii internaționali (niște tineri de altfel extraordinari) confirmă calitatea școlii românești. Și de aceea continuăm să ne mândrim cu ei, uitând că sunt o infimă și nesemnificativă minoritate – câteva zeci de persoane anual, în cel mai bun caz – într-un ocean de mediocritate generalizată, de suferință prelungită a copiilor care plâng și ajung la psiholog din cauza unor manuale vetuste, a unor profesori slabi, dezabuzați sau extenuați, a unor meditații epuizante și a unei lipse acute de orizont, a unor părinți abuzivi și obsedați de premiul I.

Dar acești olimpici înșiși sunt privați de o perspectivă atrăgătoare care să-i stimuleze să performeze, și atunci aleg, mulți dintre ei, să-și continue studiile în alte țări.

Zecile sau sutele de mii de copii care au eșuat în școala noastră în ultimele două decenii sunt cei care vor eșua în anii ce vin să construiască o Românie încrezătoare în sine, care se dezvoltă armonios. Cei care au abandonat școala vor avea posibilități reduse de a se realiza și de a face ceva pentru societate și vor transmite, la rândul lor, aceleași neajunsuri copiilor lor.

Vor înțelege puțin din ce se întâmplă în jurul lor, vor fi ușor de manipulat și vor fi mult mai expuși tuturor crizelor; vor avea dificultăți în a-și îngriji sănătatea lor și a copiilor lor, vor trăi hrănindu-se prost și îmbolnăvindu-se repere, vor fi primii loviți de toate crizele posibile. În 2030 sau 2040 vor fi o numeroasă populație vulnerabilă, hărăzită uneori asistenței sociale sau dependențelor care nu încetează să se multiplice.

Cu același salariu minim pe economie, cu aceeași aservire forțată față de un sistem politic corupt de la care așteaptă ajutoare și alocații în schimbul voturilor, nu vor putea pune umărul să ducă țara înainte.

Vor avea mari dificultăți în a-și înțelege și apăra drepturile; în a-și educa proprii copii și a le oferi o șansă de viitor, agravând astfel precaritatea și inegalitatea socială din generație în generație. Iar dacă vor alege să plece din țară în căutarea unui trai mai bun, vor fi la fel de mult expuși exploatării și lipsirii de drepturi, abuzurilor administrative, așa cum se întâmplă cu orice emigranți aflați în straturile cele mai de jos ale societății.

Citește și: TVR a depus plângere penală în cazul biletelor pentru Campionatul Mondial de Fotbal vândute de un angajat

Așa cum arată școala de azi, impresia pe care o avem este că lucrăm într-o fabrică de bombe, pe care fiecare copil care nu se educă le va detona odată ajuns la maturitate. Iar schijele acestor explozii ne vor afecta pe toți, atâta vreme cât vom trata educația în procente derizorii, ca fabrică de diplome sau sursă de îmbogățire personală.

O societate care alege să nu-și educe patru copii din zece și care e bântuită de modelele imposturii, de la Ponta la Bode, trecând prin Oprea, Licu, Ciucă și mulți alții, este o societate în care domnește lipsa de încredere și de solidaritate socială, dar și legea junglei ca lege supremă, în care toți știu că dreptatea este un cuvânt gol, iar egalitatea de șanse o minciună, și de aceea cel mai important e să devii tu puternic, chiar dacă ajungi în vârf cățărându-te pe eșecurile și cadavrele celorlalți.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

spot_imgspot_img
Ciprian Mihali
Ciprian Mihali
Ciprian Mihali predă filosofia contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.Din anul 2000 este doctor în filosofie al Universităților din Cluj și din Strasbourg. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest.Din 2016 până în 2020 a lucrat în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles.Ciprian Mihali este simpatizant al partidului Reper.
1 COMENTARIU
  1. Scoala este obligatorie in Romania pina la nivelul a 10 clase . Aceasta obligatie dispare o data cu implinirea virstei de 18 ani . Decizia este individuala . Restul sunt baliverne .

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

Patronul Fermei Dacilor rămâne în arest la domiciliu. Decizia e definitivă

Patronul Fermei Dacilor rămâne în arest la domiciliu în...

Partidul Comasat Român face praf statul de drept

Partidul Comasat Român face praf statul de drept. Modificarea...

Primul primar USR dintr-un oraș care pleacă la PSD

Primul primar USR dintr-un oraș care pleacă la PSD...