Standardul middle-class-ului românesc al zilelor noastre e destul de bine situat financiar, cu studii medii sau chiar superioare, dar fără cultură reală si fără aspirații să o dobândească. Cel mai adesea nu zice direct că disprețuiește cultura, e conștient că asta sună primitiv și vulgar, dar o disprețuiește în sinea sa. N-ar cumpăra o carte din banii proprii fiindcă nu înțelege ce să facă el cu o carte, iar dacă o primește pe gratis o depozitează în magazie sau garaj ca să nu-i ocupe loc în casă.
Acest tip de middle-class, care trăiește de obicei în rețele sociale de tip neofeudal (nași, fini, rude, vecini gravitând în jurul unuia dintre ei care „s-a ajuns”), nu se sfiește să-i disprețuiască fățiș – și să-i considere de-a dreptul niște proști – pe cei care au o cultură reală, adică pe cei care țin cărțile în casă, le citesc sau, și mai rău, le scriu, dar care, din punctul de vedere al omului „ajuns”, sunt niște ființe slabe, neajutorate și lipsite de însemnătate socială.
Acești „intelectuali” (cu ghilimele) nu contează in ochii omului „ajuns” fiindcă nu au „putere”, adică nu sunt inserați în nicio rețea de relații neofeudale și, de cele mai multe ori, nici nu-i înțeleg importanța.
Pentru acest middle-class românesc, cam singura formă interesantă de cultură e să se afișeze din când în când pe la biserică și singurii adevărații intelectuali (fără ghilimele) sunt cei capabili – și convingători – să le fie guru sau patroni.
Pe scurt, pentru middle-class-ul majoritar românesc – urban sau rural, nu prea mai contează – cultura propriu-zisă nu mai reprezintă un capital social de lăsat urmașilor sau de achiziționat pentru urmași.
Cam asta e realitatea de la care trebuie să plecăm când analizăm lipsa de interes a politicienilor pentru finanțarea educației și culturii. Cei mai mulți dintre acești politicieni sunt ei înșiși proveniți din middle-class-ul respectiv, unii sunt chiar patroni de rețele și știu exact ce așteaptă alegătorii de la ei și ce nu.
Cred că e prima dată în istoria României când se întâmplă asa ceva, dar e un fapt, a căpătat proporții treptat sub ochii noștri și cu el trebuie să croșetăm, noi, cei care încă mai citim, mai scriem și visăm tâmpit la „meritocrație”.
„Meritocrația” acceptată azi de majoritatea societății românești nu mai are nimic de-a face cu capitalul simbolic pe care l-ar putea oferi accesul la cultură. Și nici cu merdeneaua sau croasantul, să fim serioși.
Alina Pavelescu (n. 1972) este arhivistă, istoric, scriitoare și traducătoare. Are un doctorat în științe politice obținut în 2009 la Institutul de Studii Politice din Paris, cu o teză intitulată Le Conducător, le Parti et le Peuple. Le discours nationaliste comme discours de légitimation dans la Roumanie de Ceauşescu (1965–1989).
A debutat în literatură cu romanul Moștenirea babei Stoltz (Herg Benet, 2016). În 2019, a publicat la Humanitas romanul Sindromul Stavroghin. A editat corespondență și memorialistică inedită aparținând Marthei Bibescu, Annei Kretzulescu-Lahovary și lui Louis Basset, secretarul personal al regilor Carol I și Ferdinand I.
Cea mai recentă traducere: Aude Terray, Singură împotriva tuturor. Viața prințesei Martha Bibescu, Humanitas, 2025. Cea mai recentă lucrare de autor: Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o, Art, 2024.
