Am mai prins la final de stagiune o premieră și un spectacol, pe care voiam să-l văd, totuși, dar la modul primitiv și disprețuitor în care se fac programările și anunțurile calendarelor de către instituțiile publice de spectacol e foarte complicat și, practic, trebuie să te autoumilești, ceea ce eu nu fac, dar sunt încă mulți care acceptă postura. Par descendenți Opus Dei.
De Profundis după Oscar Wilde
- 3 ½ din 5 stele
Răzvan Mazilu. De-a lungul anilor i-am urmărit parcursul dansator, coregraf, regizor. Și-a pus talentul și energia în promovarea teatrului dans, musicalului din vremuri în care unii nu știau, alții nu credeau, și căruia îi suntem mulți datori fără să știm. L-am văzut în nenumărate roluri și producții, una chiar legată de subiectul zilei, Portretul lui Dorian Gray la Teatrul Odeon.
Dramaturgia spectacolului se bazează pe scrisoarea trimisă de Oscar Wilde, din închisoare, Lordului Alfred Douglas, Bosie, obsesia și iubirea lui Wilde, intitulată De Profundis, probabil, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste scrise vreodată, și mărturisirile Lordului în cartea Oscar Wilde și eu însumi. Bosie era student la Oxford când și-au început apropierea. Relația celor doi a pornit ca un schimb spiritual, esoteric. Unul din lianți a fost chiar opera romanticului romanticilor P.B. Shelley. Douglas a fost el însuși poet și scriitor, dar nimic din genialitatea lui Wilde, ceea ce a generat, inevitabil, invidie, complex de inferioritate, nesiguranță și influențabilitate. Începută tumultos, legătura a degenerat pe măsură ce banii dispăreau, trăitul pe vârfuri a început să-i obosească, să provoace breșe, certuri tot mai dese, au început să se rănească. În final, unul dintre cele mai răsunătoare cupluri creative din literatură, Douglas a fost mult timp muza lui Wilde, partea malefică a geniului său, s-a prăbușit sub propria intensitate. Iubirea lor a cunoscut toate fazele. Dependență, obsesie, prietenie, ură, trădare, răzbunare, umilire. A pus umărul și tatăl lui Douglas iar deznodământul e cunoscut.
Opera, în sine, a fascinat și inspiră artiști din toate genurile artei. Câteva dintre cele mai celebre nume, în muzică și poezie, Patti Smith, Robert Walker sau Frederic Rzewski, sau teatru, cea mai recentă montare e adaptarea lui Oliver Reese și Berliner Ensemble, un one man show.
Este un spectacol al Teatrului „Stela Popescu” prezentat în Sala Oglinzilor a Muzeului de Artă al României. Astfel, mișcarea estetică „artă pentru artă”, susținută de Oscar Wilde, și-a găsit prima materializare prin amplasarea spectacolului în acest loc.
Decorul propus, o masă în stil baroc din sălile de banchet de la curte, devenită simbolul excesului și pierzaniei, extravaganței și desfătărilor (Legături primejdioase, Teatrul Mic, sau cu o simbolistică mai sofisticată, Pescărușul, TNB), a excelat cu un detaliu la superlativ, păunul alb care simbolizează puritatea, nemurirea, iar în religia budistă, atingerea nirvanei. Și, evident, candelabrele din dotare.
Sunt două trepte percepute de mine în spectacol, cu o destul de mare distanță între ele.
Răzvan Mazilu este visătorul Wilde, puține cuvinte, multă trăire. Personajul este opera sa: o culme a esteticii, senzuală, sarcastică, paradoxală, intelectuală.
Iar Mazilu a fost criminal de-a dreptul. Nu că l-a întruchipat pe Wilde, a fost Wilde însuși. Îndelungata sa legătură cu acesta și-a spus cuvântul. A fost și o demonstrație că anii nu pot știrbi genialitatea și măiestria, iar desenarea mișcărilor e doar o chestiune de geometrie. Într-un costum negru, kafkian, și machiaj emo, Mazilu impersonează iubirea, pasiunea, bucuria și deziluzia, iertarea, suferința și pedeapsa, cu trimitere la Salome, piesa scrisă de el, tradusă de Douglas și dedicată acestuia, ulterior, devenită opera compusă de Richard Strauss. Unul din momentele memorabile este cel al închisorii, instalația ”celulă”, simbolizând, mai mult decât carcera, prizonieratul sufletesc. Un suflet tânjind ispășire și eliberare. Instalația este plimbată cu obstinație de Lord Douglas, călăul moral. Intens, dramatic.
Coloana sonoră este o împletire inteligentă baroc, romantic, tango, care face ca totul să palpite. Realizat tot de Răzvan Mazilu, universul sonor este și o mostră, mai ales când vine vorba de operă, că nimic nu se alege la întâmplare sau pe criteriul recognoscibilității, ci, e chiar o dramaturgie sonoră. Bine, culmea ridicolului, vorbind de selecții, e atinsă în reclame.
Tudor Cucu-Dumitrescu este Lord Alfred Douglas. El este vorbitorul. Marele neajuns este că vorbește cu microfon, urlă, mai degrabă, peste o muzică înfundată dată tare în boxe (foarte non Hi-Fi sonorul). Declamații după declamații fără nicio nuanțare. Probabil, dramatizarea a pornit de la premisa că Douglas era un laș perfid și atunci trebuie prezentat strident, respingător. Chiar și așa, nu mono-ton. Spectacolul pleacă de la confesiunile lui Douglas, într-un backwards al evenimentelor, început cu ”trezirea” din morți a lui Wilde. Rolul său e, parțial, salvat coregrafic, culminând cu momentul tango-ului argentinian.
Din toamnă, sper să se reia, e o experiență unică în peisajul teatral, nu știu cum se programează, dar aici este link-ul pentru informații.
Lysistrata după Aristofan
- 4 din 5 stele
Teatrul Odeon a spus la revedere stagiunii cu o premieră. Bănuiesc că se voia ceva ușor, de vară, vaporos și distractiv. Alexandru Dabija, regizor, traducător, scenograf și dramaturg, vocația asta de factotum a devenit modus operandi, a ales o comedie antică, Lysistrata a domnului Aristofan.
O dramedie savuroasă, inteligentă. Limbajul licențios aparține autorului antic. Asupra acestui aspect, deși pe site se specifică acest lucru, insist, repetându-mă, că spectatorul de teatru se formează și prin lectură și, poate, totuși, ar trebui să apară, odată cu montările, și textele pieselor care să fie puse la dispoziția spectatorului. Nu e vreo descoperire sau noutate, a funcționat și la noi, dar am văzut ce bine funcționează în Marea Britanie, mai precis la Londra, unde poți cumpăra piesele tipărite. Nici nu mai e de mirare că teatrul are așa mare succes acolo.
Tema, războiul și infantil-itatea (să nu spunem imbecilitatea) politicienilor, este atât de actuală că te întrebi dacă, nu cumva, când ți se spune că textul are 2436 de ani, chiar dacă auzi din gura lui Marcel Iureș, care inspiră încredere, nu e doar o glumă sau o minciună. Alexandru Dabija este un mastermind în montările textelor, românești sau străine, care deconspiră prostia omenească, al umorului rafinat și subversiv, iar formula prin care reușește să-și angajeze actorii e fabuloasă.
Cu tăieri și rearanjări ale textului, povestea Lysistratei și a femeilor care vor să pună capăt Războiului peloponesiac printr-o grevă sexuală este comedia dulce amară mustind de sensuri, tipare umane, interpretări strălucite. Dabija a concentrat-o și oferă publicului o nouă creație colectivă de excepție.
Doar privind afișul spectacolului citești intențiile regizorale. O doză de băutură care îți poate sugera o petrecere și aminti de un refren din copilărie, „decât să ne certăm, hai, mai bine un cântec vesel să cântăm”.
Acțiunea este plasată, după costume și decor, la început de secol 20, concordant cu perioada când a fost făcut filmul , 1911, Căderea Troiei, regia Giovanni Pastrone și Romano Borgnetto, proiectat în prolog, și în ideea satirizării absurdului, cu o subtilă trimitere spre Eugène Ionesco (Cântăreața cheală), într-un decor British-ish!, și se încheie în zilele noastre la o DPP, disco peace party, beach, please! sau untold, la alegere.
Și, în timp ce totul este frumos colorat, afară focul pîrjolește, nu de ieri, de azi, ci de decenii. Aristofan nici n-a visat că așa va fi toată istoria omenirii.
Lysistrata este interpretată de Mădălina Ciotea. Ea este glasul rațiunii, ea a pus la cale greva sexuală și este singura a cărei interpretare se diferențiază în tonalități serioase. Intervențiile, aparițiile fiecărui personaj în parte sunt delicioase. Interpretările sunt atât de reușite că nu te lasă să lâncezești niciun un moment. Aventura se încheie apoteotic cu un party. Paradoxal, acum, mesajul devine foarte serios. Faptul că istoria se repetă a devenit normă, loc comun. De fiecare dată, pacea se sărbătorea, oamenii se înfrățeau, se înrudeau, după care uitau și o luau de la capăt.
„Să aducem omagiu Mnemosinei, cine naiba e Mnemosina?
E zeița memoriei, incultule!
O, memorie, vino și la tineri să ne amintim de strămoși!” ,
dacă nu cumva, există ceva mai cinic de-atât: să ne războim ca să avem după ce petrece sau pentru subiecte de reenactments (sic!). Este o trimitere perspicace la transformarea în divertisment, sau în cel mai bun caz în obiecte de raft, a marilor drame, devenite între timp surse de venit. Chiar și așa, scopul nu pare să-și atingă țintele, doar scuză mijloacele.
Spectacolul are vervă, ritm, nu se face niciun rabat artistic, este și o demonstrație de reprezentație supraglomerată într-un spațiu mic, minuscul în comparație cu amfiteatrele antice. Cu toate acestea, fără să se autosufoce sau să fie haotică mișcarea scenică. Concentrat ca un medicament, spectacolul e o pastilă roșie în supradozaj.
Dabija rămâne Zeus (sic!) pe segmentul său.
(Melita) Alina Berzunțeanu, (Androdame) Ioana Bugarin, (Kalonika) Elvira Deatcu, (Afonia) Nicoleta Lefter, (Lampito) Ruxandra Maniu, (Myrrina) Meda Victor, (Despina) Antoaneta Zaharia, (Iorgu) Cezar Antal, (Strymos) Ioan Batinaș, (Blepiros) Vlad Bîrzanu
(Trigeu) Marius Damian, (Socrate) Gabriel Pintilei, (Probulos) Eduard Trifa, (Kinesias) Silvian Vâlcu
