Ce am învățat de la Navalnîi. Să nu uităm

Data:

Ce am învățat de la Navalnîi. Fiica lui Alexei, Dasha, este studentă la Stanford. În ultimul an. Ar fi fantastic dacă universitatea ar invita-o săptămâna viitoare la Stanford Family Weekend, weekend-ul pe care îl organizează tradițional pentru familiile studenților săi, ca Dasha să ne spună câteva cuvinte despre tatăl ei celor care vom fi acolo.

Este greu de imaginat ce este în sufletul ei: tatăl mort undeva în Siberia, mama în Germania, ea în California. O familie risipită.

Dincolo de sacrificiul pentru idealuri înalte, despre care nu este chiar așa de greu de imaginat ce va însemna peste două luni într-o lume extrem de superficială și într-o goană nebună după click bait, dincolo de vise și speranțe, rămâne concretul traumei singurătății la mii de kilometrii de ai tăi și a sacrificiilor personale pentru un colectiv neclar și deseori nerecunoscător.

Înainte de Navalnîi a existat Boris Nemțov [și atâția alții înaintea lui], iar astăzi moartea lui [rămasă neclară] este complet uitată. Se va întâmpla același lucru și acum? Va cobori uitarea?

Sper că Stanford să găsească o modalitate omenească de a se substui cumva celor care lipsesc din jurul ei. Totuși, trebuie să fie cumplit să-ți pierzi tatăl la douăzeci de ani, cu atât mai mult când ești singur printre străini care-ți înțeleg și nu prea durerea.

Citește și: De ce este electoratul lui Trump izolaționist. „Americanii nu sunt interesați de mersul global al lucrurilor”

Povestea lui Navalnîî este una tipic rusească și acum încercările de a o mapa pe realitățile românești sau americane mi se par pure aiureli. Nu știu nici un echivalent a lui Navalnîi în istoria americană, la fel cum nu știu nici unul în România.

M-am gândit pentru o secundă la Julian Assange sau Chelsea Manning, însă nu sunt de meserie ca să comentez mai departe.

Ca să poți să faci o paralelă mai ales cu destinul lui tragic, ai nevoie de… Siberia, ori România este prea mică pentru a include o Siberie, iar SUA este… mă rog, prea umblată.

Nicăieri nu exista singurătatea și duritatea Siberiei.

”Beyond the steppe frontier”, pe care am citit-o cu ceva vreme în urmă, încearcă să redea puțin din ferocitatea imensității unui spațiu unde nimeni nu trăiește pe sute, dacă nu pe mii de kilometrii. Nu există nimic echivalent, nici aici, și nici în Europa, care să ne poată ajuta să înțelegem tragedia sălbăticiei și a singurătății de acolo.

Vorba colegului meu, născut și crescut la Kolîma, în Siberia: „Nimic nu te mai sperie pe lumea asta după ce trăiești acolo, pentru că nu există nimic mai groaznic”.

Dacă istoria ne-a învățat ceva despre Rusia, acel ceva este că a o izola o face doar mai sângeroasă și mai cumplită. Istoria ne-a învățat și că Rusia este geografic mult prea mare s-o poți „înghiți”.

Și apoi ne-a învățat că așa cum nici România nu a fost în stare să devină mai democrată și mai relaxată decât abia după ce lumea a putut călători liber în Occident, să vadă cu ochii săi și să se obișnuiască cu un alt mod de viață, nici rușii nu sunt în stare să se transforme din interior, fără o deschidere din afară.

Retorica actuală este din păcate exact pe dos, iar a-i înconjura cu un „zid” de izolare nu-i va face decât și mai pe dos. Ca Putinii să dispară este nevoie ca Occidentul să se deschidă față de poporul rus, încât opinca să învețe din afară cum să poată trăi într-o lume care nu este autocrată.

Însă ideea asta de a-i împinge dincolo de un zid, în Asia – cum sugerează unii, nu este doar irealizabilă și nesustenabilă, dar va face lucrurile mult mai rele.

Mi-e teamă că moartea lui Navalnîi va fi uitată repede. Televiziunile turuiesc weekened-ul ăsta, însă weekend-ul viitor este Republican primaries în South Carolina, iar preocuparea generală se va muta pe dilema lui Nikki Hailey, dacă să rămână sau nu în cursă.

În Rusia, partidul lui Navalnîi are doar o sută de mii de membrii, conform lui Wikipedia, mai puțin de unu la mie. Sau altundeva în lume, atenția vă reveni rapid la ciorovăiala dacă alegerile să fie sau nu comasate, și măsură în care democrație este știrbită prin asta.

La întâlnirea Stanford Family Weekend de anul trecut, am văzut-o pe Eileen Gu, dubla campioana olimpică din 2022, în cafeteria studențească [cantina unde mănâncă ei]. Nu am știut de ce se crease atâta vânzoleală dintr-o dată la o masă nu departe de a noastră.

„Este Eileen Gu, campiona, și lumea vrea autografe de la ea”, mi-a zis Mikey. Poate anul acesta o voi vedea pe Dasha Navalnîi. Cine știe?

Citește și: De ce s-a întors Alexei Navalnîi în Rusia: „Le-am promis oamenilor că nu-i voi dezamăgi”

Sper că prietenii ei și universitatea s-o ajute să treacă prin tragedie, căci nu îi va fi ușor după ce se lasă uitarea.

Și totuși, eu – o persoane comună, fără pretenții nu-știu-de-care, și fără nici o influență asupra cuiva, nici măcar a băieților mei, un nimeni maximus, mi-am propus să nu-l uit pe Alexei Navalnîi. Am să încerc să fiu mai curajos în viață.

Nu voi putea avea niciodată curajul său, căci nu sunt croit din același aluat. Însă am să muncesc mai mult ca să-i folosesc exemplul, precum leul fricos din „Vrăjitorul din Oz”, să-mi cresc inima. Și de fiecare dată când îmi va fi frică, mă voi gândi la Navalnîi.

Și am să închei referindu-mă la cântecul “If I can dream”, pe care Elvis l-a cântat la televizor după ce Martin Luther King Jr. și Robert Kennedy au fost asasinați în 1968.

Citește și: Senatul SUA a adoptat un pachet de ajutor de 95 miliarde de dolari pentru Ucraina, Israel și Taiwan

Momentul este reprodus și în recentul film „Elvis”. Versurile cântecului sunt minunate în întregimea lor, însă cele care mie îmi plac cel mai mult sunt următoarele:

“Deep în my heart there’s a trembling question
Still I am sure that the answer, answer’s gonna come somehow
Out there în the dark, there’s a beckoning candle, yeah
And while I can think, while I can talk
While I can stand, while I can walk
While I can dream
Oh, please let my dream
Come true
Right now
Let it come true right now” (versuri de aici)

Precum cântecul, și eu sunt convins că răspunsul va veni – cumva. Cuvântul magic este “somehow”, cumva. Fără că cineva să-l construiască precum un Dumnezeu, totuși, răspunsul va veni. Somehow.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

spot_imgspot_img
Alex Doboli
Alex Doboli
Alex Doboli este professor of Electrical and Computer Engineering la Stony Brook University, The State University of New York. Și-a luat primul doctorat în 1997, în domeniul științelor computerului, la Universitatea Politehnică din Timișoara, iar al doilea, în 2000, în ingineria computerui, la Universitea Cincinnati, SUA. A absolvit Universitatea „Politehnica” din Timișoara.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

Un pictor clujean expune la Bienala de la Veneția | Monitorul de Cluj

Un pictor clujean expune la Bienala de la Veneția....

Universitatea Babeş-Bolyai, parteneriat cu o universitate din Marea Britanie pentru programe de studii comune

În perioada 17-19 aprilie 2024, Universitatea Babeş-Bolyai (UBB) a...

SUA vrea să trimită mai mulți consilieri militari Ucrainei | Aktual24

SUA vrea să trimită mai mulți consilieri militari Ucrainei,...