Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a motivat așa anumita decizie Lin II. Răspunsul CJUE este ferm la adresa jurisprudenței recente a instanței supreme. Practic, Marea Cameră confirmă integral Hotărârea Lin I din 2023 și adaugă un set de critici directe la adresa Deciziilor nr. 37/2024 și nr. 16/2024 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), mergând până la a constata că acestea au încălcat obligația de sesizare preliminară și au generat, ele însele, insecuritate juridică.
În 2018 și 2022, Curtea Constituțională a României (CCR) a declarat neconstituțional un articol privind întreruperea prescripției răspunderii penale (art. 155 alin. 1 Cod penal), pe motiv de imprevizibilitate legislativă.
CCR a stabilit că între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022, a existat un „vid legislativ” în care niciun act de procedură nu mai întrerupea cursul prescripției. Raportor pe această decizie a fost procurorul Daniel Morar, fost șef al DNA.
Prin Decizia nr. 67/2022, ÎCCJ a mers mai departe: a calificat aceste norme drept norme de drept penal material și a permis extinderea retroactivă a acestui „vid legislativ” chiar și asupra actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018.
Ce spunea Lin I
În Hotărârea Lin I din 2023, CJUE a distins net cele două standarde naționale de protecție. A validat aplicarea deciziilor CCR din 2018 și 2022, dar a obligat instanțele române să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ în cauzele de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale UE, din cauza riscului sistemic de impunitate pe care aceasta îl genera.
Ulterior, însă, alte complete ale ÎCCJ au reacționat prin două decizii — nr. 37/2024 și nr. 16/2024 care contraziceau aplicarea Hotărârii Lin I.
Ce a criticat, concret, CJUE la adresa ÎCCJ
În primul rând, contestarea „pe cont propriu” a unei hotărâri CJUE, fără trimitere preliminară. Cea mai dură critică vizează chiar procedura urmată de ÎCCJ. Curtea de la Luxemburg subliniază că nicio instanță națională – nici măcar ÎCCJ – nu are competența de a declara, unilateral, că o interpretare dată de CJUE dreptului Uniunii este incompatibilă cu articolul 7 CEDO sau cu norme constituționale interne.
Autonomia ordinii juridice a Uniunii se opune oricărui „control extern” al deciziilor CJUE, aceasta fiind singura instanță competentă să interpreteze definitiv și obligatoriu dreptul Uniunii.
CJUE constată explicit că, adoptând Deciziile nr. 37/2024 și nr. 16/2024 „fără a sesiza în prealabil Curtea” printr-o nouă întrebare preliminară, ÎCCJ și-a încălcat obligațiile ce decurg din articolul 267 alin. 3 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) – obligație aplicabilă cu atât mai strict unei instanțe de ultim grad, împotriva cărei hotărâri nu mai există cale de atac internă.
Generarea propriei insecurități juridice pe care pretindea că o repară
În al doilea rând, într-o formulare cu tentă ironică, CJUE arată că, prin deciziile respective, ÎCCJ „nu numai că și-a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 267 din TFUE, dar a și participat la instaurarea unei situații lipsite de securitate juridică”, impunând celorlalte instanțe naționale o interpretare a dreptului intern vădit incompatibilă cu Hotărârea Lin I. Cu alte cuvinte, chiar instanța care invoca principiul securității juridice pentru a nu aplica Lin I este cea care, prin refuzul de a sesiza CJUE, a creat haosul jurisprudențial.
Interpretare eronată a articolul 7 CEDO
ÎCCJ susținuse, prin Decizia nr. 37/2024, că interdicția impusă de Hotărârea Lin I de a aplica Decizia nr. 67/2022 conduce la un nivel de protecție inferior celui garantat de articolul 7 al Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). CJUE respinge acest argument. Marea Cameră arată, pe larg, că principiul legii mai blânde, așa cum este garantat de articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale, nu se aplică normelor privind calculul termenelor de prescripție, ci exclusiv normelor care definesc infracțiunile și pedepsele.
Jurisprudența CEDO confirmă că normele de prescripție sunt, în principiu, norme de procedură, cărora li se aplică principiul potrivit căruia timpul guvernează actul, nicidecum retroactivitatea legii penale mai favorabile.
CJUE mai arată că invocarea de către ÎCCJ a hotărârii CEDO „Gouarré Patte c. Andorrei” este calificată drept o transpunere greșită. Acea hotărâre viza pedepse, nu regimuri de prescripție, și nu poate fundamenta o obligație de aplicare retroactivă a unor norme de prescripție mai favorabile atunci când standardul respectiv intră în conflict cu alte dispoziții de drept al Uniunii.
În al patrulea rând, invocarea principiului constituțional „a treia lege”, care interzice judecătorilor să combine dispoziții din legi diferite pentru a crea o a treia lege, hibridă este o falsă problemă, susține CJUE. ÎCCJ argumentase că refuzul de a aplica Decizia nr. 67/2022 ar obliga instanțele să creeze pe cale judecătorească o a treia lege, interzisă de dreptul constituțional român. CJUE respinge acest argument. Hotărârea Lin I nu impune nicio combinare a unor legi succesive, ci doar aplicarea, pentru fiecare perioadă, a regimului de prescripție corespunzător, fără a recurge la Decizia nr. 67/2022.
ÎCCJ mai susținuse că, în absența unor criterii legale clare pentru evaluarea riscului sistemic de impunitate, instanțele naționale nu ar putea aplica în siguranță testul din Hotărârea Lin I, existând riscul unei încălcări a separației puterilor. CJUE respinge și acest argument, subliniind că însăși Curtea a constatat deja, cu efect obligatoriu, existența acestui risc sistemic în Hotărârea Lin I – instanțele naționale nefiind, deci, obligate să reevalueze de la zero acest aspect.
Decizia ÎCCJ din 2022 era „previzibil” incompatibilă cu dreptul UE
O altă critică CJUE vizează chiar premisele Deciziei nr. 67/2022. Curtea arată că obligațiile ce decurg din articolul 325 TFUE care obligă Uniunea și statele membre să combată frauda și orice activități ilegale care afectează bugetul și interesele financiare ale UE erau clare încă dinaintea aderării României la UE și cu mult înainte ca vreo infracțiune de fraudă gravă să se fi putut prescrie sub imperiul acestui standard. Cu alte cuvinte, autorii unor astfel de fraude nu se puteau baza legitim pe o „speranță” de impunitate generată de o jurisprudență națională contrară dreptului Uniunii — principiul încrederii legitime neputând fi invocat împotriva unei norme clare de drept UE.
Lin II reafirmă supremația dreptului Uniunii Europene și poate fi privit ca un avertisment instituțional la adresa instanței supreme. CJUE nu doar că respinge, punct cu punct, argumentele juridice ale ÎCCJ, dar merge mai departe și critică însuși modul procedural în care instanța supremă română a ales să conteste jurisprudența de la Luxemburg — fără trimitere preliminară, printr-o rezistență jurisprudențială care, potrivit Curții, a produs chiar insecuritatea juridică pe care pretindea să o evite.
Motivarea deciziei Lin II poate fi consultată aici.
