Otilia Petre Lahoud este interpretă freelancer, acreditată pe lângă instituţiile europene. Face interpretare la Parlamentul European şi la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. A absolvit Facultatea de Ştiinţe politice din cadrul Universităţii din Bucureşti şi, ulterior, a urmat un master în Ştiinţe politice, la Central European University, Budapesta. Câţiva ani mai târziu, a absolvit al doilea program de studii masterale, de data aceasta în interpretare, la École Supérieure d’Interprètes et Traducteurs (cunoscută şi sub acronimul ESIT) la Sorbonne Nouvelle. Practică interpretarea de aproape două decenii şi, astăzi, traduce din franceză, engleză şi italiană în română şi din română în franceză. Am vorbit, în acest interviu cu Otilia Petre Lahoud, despre ceea ce presupune interpretarea, munca în instituţii europene mari, despre ceea ce ea consideră ca fiind o banalizare, în spaţiul public, a mesajelor agresive ale reprezentanţilor extremei drepte, precum şi despre inechităţile sociale din România, pe care le consideră strigătoare la cer şi care se observă uşor, spune ea, atunci când vii, de exemplu, de la Bruxelles. Unul dintre momentele care au marcat-o a fost acela când, într-o sesiune a Parlamentului European, în sală s-a scandat „Afară cu migranții!”.„Acesta a fost un moment în care au răsunat – în Parlamentul European – niște luări de poziție, care pe mine m-au tulburat. E un episod foarte trist. Noi suntem obligați să traducem tot, dar, la un moment dat, dacă ei au început să scandeze, noi am închis microfoanele, pentru că oricum se vedea clar că nu mai suntem într-o ședință normală. Spontan, câteva secunde, colegii mei şi cu mine am închis microfoanele”, povesteşte Otilia Petre Lahoud.
Ada CODĂU: Aţi absolvit studiile de licenţă şi primul masterat în domeniul Ştiinţe politice. Ce anume v-a determinat să faceţi trecerea la interpretariat, să urmaţi un master în acest domeniu la Sorbonne Nouvelle şi să vă construiţi, ulterior, o carieră în această direcţie?
Otilia PETRE LAHOUD: În primul rând, trebuie să spun că viața m-a determinat să fac această schimbare, pentru că eu mi-am făcut acele studii pe care le-ați menționat în București și, apoi, la Budapesta. La începutul anilor 2000, am ajuns în Franța cu diplomele din Europa de Est în buzunar, diplome care, mi-am dat seama, cel puțin într-o țară cum este Franța, nu puteau să mă ajute la mare lucru. În principiu, exista deja la vremea aceea o posibilitate de echivalare a diplomelor sau a certificatelor și titlurilor de studii, dar, în practică, angajatorii din Franța nu prea știau sau nu prea voiau să știe de diplome din alte părți. Francezii sunt foarte atașați de propriile lor studii, diplome și așa mai departe. După mai multe încercări, mi-am dat seama că trebuie să fac altceva și, cum nu voiam să fac studii doctorale, mi-am zis să fac ceva cu orientare profesională, ca să zic așa. Am ajuns din pură întâmplare la interpretare. Mă uitam pe un catalog de opţiuni de studii post licenţă, tipărit, destul de gros, cum era pe vremea aceea și, la un moment dat, am pus degetul pe chestia aia și m-am înscris (n. r. la École Supérieure d Interprètes et de Traducteurs la Sorbonne Nouvelle). Am intrat în 2005 şi am terminat exact în 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană. Deci, pur și simplu a fost o secvență de timp, au fost niște coincidențe fericite, care m-au adus la această meserie. Nu regret nicio clipă, dar am fost pe un val de coincidențe şi evenimente istorice. Așa am ajuns la interpretare. A existat această enormă posibilitate nu doar pentru mine, ci pentru atâția și atâția oameni, care au intrat atunci în domeniu. Dar precizez că eu sunt în continuare freelancer. N-am fost niciodată angajată cu post permanent în vreo instituție, nici la Parlamentul European, nici în altă parte. Sunt, deci, pe cont propriu ca interpret, până în ziua de azi, iar în 85%-90% din timp lucrez pentru Parlamentul European.
Ada CODĂU: Ce înseamnă să fii interpret într-o mare instituţie europeană? Ce presupune munca din cabina de limbă română a Parlamentului European?
Otilia PETRE LAHOUD: A lucra la Parlament înseamnă (n. r. chiar şi ca freelancer) a face parte dintr-un sistem, dintr-o instituție. Este ceva bine organizat. Trebuie spus că Parlamentul are obligația de a asigura aceste servicii de interpretare, adică oral și traducere în scris, pentru toate limbile oficiale. Vorbim despre multilingvism instituționalizat și, deci, orice deputat european are dreptul să se exprime în limba maternă și să asculte limba în maternă, să citească în limba maternă. Acesta este efortul pe care îl face Directoratul General pentru Interpretare din Parlament, care ne recrutează pe noi, ca să putem asigura acest serviciu pentru deputaţii europeni, ei sunt principalii clienți. Înseamnă (n. r. să fii interpret) să fii într-o mare mașinărie, în niște clădiri unde este multă forfotă, multă agitație, e ca un furnicar. Noi, interpreții, știm care este locul nostru. Nu suntem în sălile de întâlniri, o luăm pe nişte culoare speciale, de unde se intră în cabină. Rolul nostru este să transmitem ceea ce se spune în microfon, nici mai mult, nici mai puţin. În principiu, suntem la dispoziţia deputaților europeni la Parlament, dar nu noi hotărâm unde suntem alocați. Este un întreg algoritm, aș spune – dar nu în sensul în care folosim astăzi cuvântul algoritm -, un întreg sistem de planificare, în funcție de limbile noastre, de nevoile dintr-o ședință și de multe alte aspecte. O ședință poate să dureze o oră sau poate că există o sesiune, care durează șapte ore. Noi, însă, pe lângă faptul că avem datoria de a merge ca niște soldați acolo unde suntem trimiși de către planning, avem și niște drepturi ca interpreți acreditați. Adică, avem anumite drepturi în legătură cu timpul de muncă, timpul de odihnă, timpul de recuperare, cât timp să nu depășească o sesiune, când să fie pauza de prânz. O zi la Parlament – mai ales la Strasbourg, când sunt sesiuni care se prelungesc și noaptea – poate fi foarte lungă. Noi nu suntem acolo 12-15 ore non-stop. Sunt ture, sunt sisteme în care ne rotim și fiecare își cunoaște programul. Și, dacă sunt cumva anomalii în program legate de drepturile noastre, putem oricând să scriem și să precizăm că nu e un program normal. Toate astea sunt reglementate, deci suntem protejați în acest sens, nu este ceva lăsat după ureche.
În altă ordine de idei, avem cazuri interesante cu Ucraina, pentru că, de patru ani, cel puțin, de la invazia Rusiei sau de la începutul războiului de agresiune, cum se numește, avem foarte multe intervenții în limba ucrainiană sau transmise de la Kiev, nu doar ale lui Zelenski, bineînţeles. Ucraina nu este în Uniunea Europeană, iar Parlamentul European nu oferă asta ca serviciu, ca să zic. Și, atunci, punctual, angajează interpreți ucraineni. Are un sistem de contractare extern.
„Au fost momente destul de agresive. «Afară cu migranții!». Au scandat chestia asta. (…) Spontan, câteva secunde, colegii mei şi cu mine am închis microfoanele”
Ada CODĂU: Lucraţi într-o instituţie europeană (Parlamentul European) care asigură traduceri în toate cele 24 de limbi oficiale ale UE. Cum reuşiţi să vă descurcaţi cu accentele foarte diferite, cu glumele, nuanţele, eventualele ironii caracteristice fiecărei culturi?
Otilia PETRE LAHOUD: Glumele și nuanțele pot să apară, bineînțeles, în orice context, ele nu sunt apanajul unei instituții sau al unui client. Diferența la Parlament este că există o anumită cultură instituțională sau anumite așteptări legate de modul în care se vorbește, de registru. Vorbim despre persoane publice, care oricum își controlează, în mod normal, tipul de comunicare. Şi vorbim și despre anumite lucruri care țin de a face politică. În Parlament se parlamentează, nu?!, că asta e originea, etimologia. Deci se vorbește mult, se parlamentează mult și, evident, fiind o instituție care reprezintă oameni politici, poți să-ți închipui că există o întreagă retorică sau mai multe retorici. Noi trebuie să înțelegem lucrurile astea, ca să putem să și anticipăm un pic. Un exemplu clasic este cu cei de la extrema dreaptă, care sunt tot mai prezenți în Parlament și care au schimbat mult modul în care se vorbește în Parlament. Și faptul ăsta se reflectă în toată societatea de astăzi, nu?! Îi avem pe cei ca Trump, care nu se mai tem să spună anumite lucruri, care nu se spuneau în anii 1990, 2000. Discursul s-a schimbat și în Parlament. Diferența este că în Parlament, în sesiunile plenare, adică în care se unesc toți deputații și unde, într-adevăr, se pot lua pozițiile cele mai spectaculoase, mai tranșante, sunt reguli în ședințele astea, președintele de ședință nu poate să permită niște ieșiri care sunt complet inadecvate. În mod normal, acestea sunt reglementate de Regulamentul de ordine interioară al instituţiei.
A existat un moment în mai sau în iunie, care pe mine m-a cutremurat – și nu doar pe mine – când s-a discutat despre directiva privind hub-urile sau centrele de detenție în afara Uniunii Europene. Giorgia Meloni, prim-ministrul Italiei, vine de la partidul Fratelli d’Italia, care e spre extrema dreaptă în Italia. Guvernul Meloni a promovat un sistem prin care refugiații să fie duşi în Albania, un fel de no man’s land din punct de vedere juridic. Adică, nu-i trimit înapoi în țările de origine, dar nici nu mai pot rămâne pe teritoriul UE. Și au inventat, spuneam, un întreg sistem și din punct de vedere juridic trebuie să încropească niște lucruri. Deja se contestă chestia asta la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pentru că vorbim despre un vid juridic. Este complicat, dar cu această ocazie poți să vezi cum tot mai multe guverne în Uniunea Europeană sunt mai la dreapta decât erau mai demult. Vedem tendința asta. Sunt mai stricte cu migranții, mult mai stricte. Și asta dă apă la moară celor care sunt la extreme. Și, atunci, în Parlament, în sesiunea plenară, s-au ridicat mai mulți deputați de extremă dreaptă, nu numai de la AfD, deci din Germania, ci şi de la multe alte partide din alte țări şi au început să strige „Afară, dați-i afară!”. Au fost momente destul de agresive. „Afară cu migranții!”. Au scandat chestia asta. Nu mai știu cine prezida atunci şedinţa, dar, din păcate, n-a avut o reacție rapidă, zic eu. Acesta a fost un moment în care au răsunat – în Parlamentul European – niște luări de poziție, care pe mine m-au tulburat. E un episod foarte trist. Noi suntem obligați să traducem tot, dar, la un moment dat, dacă ei au început să scandeze, noi am închis microfoanele, pentru că oricum se vedea clar că nu mai suntem într-o ședință normală. Spontan, interpreții au închis microfoanele și în sală a fost această agitație. Acesta e un exemplu de cum s-a schimbat discursul și ce lucruri se pot spune într-o instituție astăzi. Dar, în mare parte, se discută legislație, se discută dosare tehnice.
Interpretul, dacă e convocat, se duce peste tot. Se duce la plenară, se duce când vine Papa, când vine Obama, se duce când vine un sindicalist. Deci avem o mare, mare diversitate. Și, ca să revin la întrebare, glume, nuanțe și accente sunt peste tot, la toate nivelurile, de la nivelul unui șef de stat până la nivelul unui agricultor, care a fost selecționat să vină la Bruxelles și să facă o declarație ce privește nu știu ce boală a vacii nebune. Deci, poate să fie orice și în orice moment. Discursul nu este deloc standardizat, nu poți să controlezi, dar ca interpret te pregătești și, dacă ai lista de participanți, subiectul și un pic de cultură generală și curiozitate, poți să-ți imaginezi anumite tipuri de discursuri care o să aibă loc. Glumele, tentativele de umor și nuanțele, toate astea fac parte din nucleul meseriei, din ceea ce se învață la școala de interpretare. Ne antrenăm cu chestiile astea, dar comunicarea interculturală – știm bine -, este complexă.
Ada CODĂU: Intraţi în comisii diverse, care acoperă domenii diferite. Cât de dificil este să faceţi trecerea de la traduceri privind, de exemplu, economia la traduceri pe teme ce ţin de drepturile omului, de educaţie, de agricultură?
Otilia PETRE LAHOUD:E vorba de meseria de interpret în sine, de nucleul meseriei, este despre a putea să faci față la o diversitate de culturi și de limbi. Nu poți să stăpânești tot, dar trebuie să ai această ușurință de a trece de la o limbă la alta, de la o cultură la alta, ceea ce presupune, bineînțeles, o curiozitate și o deschidere, pe lângă multe altele. Pe lângă diversitatea de culturi, există diversitatea de tematici cu care te confrunți. Astea sunt cele două aspecte din meseria de interpret și, atunci, ești extrem de obișnuit să treci de la o temă la alta, mai ales că, după cum spuneam, planning-ul ne trimite, noi n-avem niciun cuvânt de spus despre unde mergem. Astăzi pot să fiu la agricultură, mâine pot să fiu cu Roberta Metsola într-un format în care, să zicem că se întâlnește cu prim-ministrul Republicii Moldova. Poimâine mă duc la o chestie de expert contabil, deci pot să fiu oriunde, în orice situație. Pentru asta e nevoie să te pregătești.
Cel mai ușor pentru noi este să avem intervențiile spontane. Interpretarea se pretează tocmai la tipul ăsta de comunicare – cel puţin în aparenţă – fluidă. Nu la citit de pe pagină. Dar, în practică, se întâmplă de multe ori să se citească. E mai greu să urmărești o pagină citită, dacă nu o ai și tu în față.
Legat de diversitatea de tematici, tu ai, bineînțeles, titlul, iar în programul tău apare nu doar titlul, apar și alte documente, ordinea de zi și așa mai departe. Deci, intri cumva în subiect. Dacă este agricultură, bineînțeles că nu o să ai timp de pe o zi pe alta – sau chiar într-o săptămână – să poţi acoperi toată agricultura, dar sunt anumite cuvinte cheie, tematici, dezbateri actuale, care sunt menționate în ordinea de zi, de pildă, și atunci o să știi: „A, despre asta este vorba, despre acest dosar este vorba!”.
Toată chestia asta legată de diversitate, de tematici și de culturi, asta nu ne sperie, dimpotrivă, ăsta-i job-ul, exact despre asta vorbim. Suntem în centrul meseriei de interpret, iar asta presupune să evoluezi în toate aceste aspecte fără a fi un expert absolut, pentru că fiecare are pasiunile sau punctele sale forte. Am colegi care sunt arhitecți, medici, care au devenit interpreți. Eu am făcut Ştiințe politice. Sunt oameni care vin din diverse alte meserii și orizonturi, nu doar pe cale lingvistică, adică studii de limbi. Sunt mulți care vin pe calea asta a pasiunii pentru limbile străine, cel puțin din România, dar nu toți. Și îți dai seama că cineva care a făcut Istorie sau Arheologie are altă abordare sau altă viziune pe anumite subiecte. Dar insist: interpreții trebuie să poată traduce orice subiect. Nu poți să spui „nu mă duc la asta”, dacă, de exemplu, ştii că dacă nu-ți plac chestiile de fiscalitate, de taxe și impozite sau chestiile bancare. Te-a trimis, te duci.
Toată diversitatea asta este ca un haos controlat pentru noi. Noi nu alegem nimic, dar trebuie să fim deschiși pentru orice și să fim curioși din punct de vedere intelectual. Asta înseamnă să citeşti mereu presa, să citeşti titlurile în toate limbile pe care le ştii. Bineînțeles, nu lucrezi în toate limbile, ci în limbile pe care ți le-ai acreditat. Eu, de exemplu, lucrez în engleză, franceză și italiană și, de câțiva ani, mă străduiesc să învăț germana și sper să pot la un moment dat să lucrez și din germană.
„Comunicarea a evoluat în sensul în care există mult mai multă agresivitate față de oameni, față de cei care sunt diferiți”
Ada CODĂU: Aţi fost pusă în situaţii în care aţi fost nevoită să faceţi diplomaţie culturală în munca de interpret din cauza limbajului inadecvat sau a vreunei gafe făcute de europarlamentari români?
Otilia PETRE LAHOUD:Răspunsul pe scurt este nu, pentru că noi suntem doar un transmițător, nu putem, în niciun caz, să modificăm mesajul, nici măcar subtil, nu putem să ne punem amprenta personală pe ceea ce se spune. Putem, eventual, să atenuăm, dar foarte puțin, astfel încât să rămânem în niște limite. Dar dacă cineva se exprimă foarte vulgar și nu este întrerupt, noi trebuie să redăm cel puțin ideea, dar nu să facem ca Irina Margareta Nistor, de la „Fuck you!” la „Du-te naibii!” sau „La naiba!”. Nici așa. Trebuie să găsim alte modalități, poate din ton, din voce. Da, uneori se spun și vulgarități, obscenități și chestii de genul ăsta. De gafe noi nu ne dăm seama neapărat, pentru că, deși suntem acolo, în ședință, tu nu poți să știi care este pasivul conversației dintre două persoane, nu poți să știi în ce punct este ea. Noi avem toate informațiile pe care putem să le avem în contextul ședinței respective, dar între două persoane nu putem să știm ce s-a petrecut în trecut, n-am fost martorii a ce s-a întâmplat, nu ştim dacă se ajunge la un conflict sau la ceva mai complicat sau de ce există anumite poziții care ies în afara unui cadru normal, civilizat de comunicare între persoane. Deci, nu avem ce să îndreptăm. Eventual, putem să atenuăm un pic, ca să putem noi înșine să pronunțăm anumite lucruri. Dar trebuie să rămânem fideli declaraţiilor, suntem acolo ca să transmitem tot ce a spus persoana care vorbește.
Însă fiecare interpret are şi conștiința sa personală. Au fost momente dramatice în Parlamentul European. De exemplu, fondatorul Frontului Naţional, Jean-Marie Le Pen, a făcut acea faimoasă declarație potrivit căreia camerele de gazare naziste şi lagărele de exterminare nu ar fi decât „un detaliu al istoriei”. Asta a intrat în analele declarațiilor politice. Tot discursul respectiv a fost așa de dramatic, încât mai mulți interpreți au ales să-şi închidă microfonul și să nu mai interpreteze. A fost un fel de grevă. Dar asta se întâmplă foarte rar, sunt cazuri absolut extreme. Dar da, dacă este ceva care este într-adevăr împotriva conștiinței tale, nici nu poţi să repeți chestia, nu poţi să o spui.
Acum, din păcate, s-au cam banalizat mesajele care sunt destul de agresive, de tip extrema dreaptă. Dar asta se vede peste tot în societate, comunicarea a evoluat în sensul în care există mult mai multă agresivitate față de oameni, față de cei care sunt diferiți.
„Este extrem de nobil ce se petrece, dacă te uiți la eforturile făcute de atâția reprezentanți din toate colțurile Europei, care vin cu experiența lor și încearcă să se înțeleagă între ei”
Ada CODĂU: La Parlamentul European faceţi interpretariat pe teme ce ţin de politici publice, legislaţie. La Luxemburg, la Curtea de Justiţie a UE, traducerile privesc zona de justiţie. Cât de dificilă este trecerea de la un registru la altul?
Otilia PETRE LAHOUD: Am vorbit, mai devreme, despre cât de diverse pot fi temele, subiectele abordate într-o instituție cum e Parlamentul European, care e eminamente politică. Sunt teme de actualitate, deci stringente sau teme pe care diverse grupuri politice vor să le aducă în atenție din diverse motive. Dar mai mult decât subiectul, contează cine vorbește și ce reprezintă persoana respectivă, rolul. E un joc de rol. Deci, dincolo de subiect, pe noi ne interesează foarte mult cine vorbește. Pentru că e vorba de titlul, de funcția pe care o are persoana respectivă. Asta e important, pentru că trebuie să înțelegi acest balet instituțional și nu numai. Trebuie să înțelegi, într-o ședință, într-o reuniune, cine prezidează, cine poate să ia cuvântul, ce reprezintă persoana asta. Deci, insist: dincolo de registru, e vorba despre a ști unde ești, în ce instituție și cine vorbește, ce reprezintă acea persoană, pe cine reprezintă. Asta este extrem de important, pentru că toate astea – ședințe, reuniuni, întâlniri, conferințe – până la urmă sunt asumări de poziții. Oamenii își asumă o poziție, o exprimă, intră într-o discuție, au loc negocieri în funcție de miză. Toate astea reprezintă eforturi de comunicare, eforturi pașnice. Ideea este că tot ce vedem în toate aceste discuții sunt, de fapt, tot atâtea tentative ca să nu ne dăm în cap unii altora. Este extrem de nobil ce se petrece, dacă te uiți la eforturile făcute de atâtea țări și atâția reprezentanți din toate colțurile Europei, care vin cu experiența lor și încearcă să se înțeleagă între ei. Bineînțeles, în mod imperfect, e clar că nu este aici perfecțiunea, pentru că este o comunicare umană. De aceea, încă o dată spun: nu atât tematica este importantă, ci să știi cine s-a exprimat. Una este când vorbește un deputat, una e când vorbește un expert și când vine cu un PowerPoint un profesor universitar, care a stat în laboratorul său și a cercetat și acum îți prezintă ție. Evident, tu ai „picat” în PowerPoint-ul lui foarte dens, statistic, sociologic. Alta e când vine un ministru care, bineînțeles, va vorbi într-o limbă de lemn. În general, nu doar un ministru din România. Şi alta e când vine un sindicalist, care va bate cu pumnu-n masă. Deci, foarte importante sunt personajele. De aceea, e importantă cultura generală și trebuie să fii o persoană care poate să înțeleagă, atunci când cineva a deschis microfonul, cine e persoana care vorbește. Chiar dacă nu e din țara ta, chiar dacă nu ai văzut-o niciodată la televizor sau pe viu.
Acum, ca să ajung la Curtea de Justiție, care este altă instituție europeană, cu totul altceva decât Parlamentul European, acolo, de fapt, se creează jurisprudența, acolo se discută dreptul european. Adică, toată legislația care a fost adoptată de-a lungul timpului, de când există Uniunea Europeană, ca să reglementeze diverse domenii. Această legislaţie trebuie să se reflecte fidel sau cu variații în legislațiile naționale. Dar deseori există „conflicte” de drept la diverse niveluri. De exemplu, domeniul TVA este reglementat la nivel european. Când apar facturi transfrontaliere, dintr-o dată apare domeniul TVA. Deci nu mai ține doar de România, ține de altceva. Și dacă un judecător nu este convins că se aplică nu știu ce literă din nu știu ce regulament şi consideră că trebuie să se aplice altceva, trimite la Curtea de Justiție a Uniunii Europene întrebări: cum să fac, cum să judec? Și aici avem un complet de judecată. Sunt judecători din fiecare stat membru, este foarte echilibrat. Un stat membru poate să se ridice împotriva Comisiei și să spună: „Ce ați hotărât cu o anumită legislație îmi contravine mie unor principii”. Și, de aici, jurisprudența, de aici se naște dezbaterea. Cum să interpretezi toate legile astea? E foarte complex, într-adevăr. Iar noi, ca interpreți, participăm doar la ceea ce se numește faza orală. Curtea de Justiţie a UE este o instituție foarte diferită de Parlamentul European. E esenţial să înțelegi cine vorbește, rolurile sunt foarte importante, pentru că ele urmează o ierarhie foarte strictă. Președintele completului de judecători vorbește primul, după care dă cuvântul, să zicem, unui anumit judecător, care este cel care a pregătit dosarul, judecătorul raportor. Lucrurile astea nu trebuie să ne scape, pentru că sunt vitale. Și în interpretare trebuie să fii atent tot timpul, chiar și când nu vorbești la microfon, ca să urmărești acest joc de ping-pong, să știi cine a luat cuvântul. Este ca un scenariu necunoscut. Mie îmi place diversitatea, deci nu mă sperie chestia asta. Face parte din ADN-ul interpretului. Dacă ai vrea ceva previzibil, nu ai putea să fii interpret. Trebuie să ai o doză de adaptabilitate.
„Ce-i lipsește inteligenței artificiale – deocamdată – este sensul”
Ada CODĂU: Lucrați cu un mijloc universal de comunicare – limba – prin care oamenii reușesc sau cel puțin se străduiesc să se înțeleagă. Pe lângă competențele lingvistice, cât de importantă este în munca dumneavoastră de interpret reacția în timp real, prezența de spirit?
Otilia PETRE LAHOUD: E extrem de importantă, trebuie să fii prezent, nu poți altfel, vorbim despre comunicare umană. Noi cu asta ne ocupăm: încercăm să transmitem niște informații de la o limbă la alta. Dar nu poți să faci ceva automat. Cel puțin noi nu putem. De aici, marea întrebare care ni se pune de ani de zile și pe care nu o putem eluda: ce facem cu această inteligență artificială? Pentru că aici este marea problemă, considerăm aproape cu toții că ceva se va întâmpla cu profesia noastră. De fapt, se întâmplă deja, pentru că inteligența artificială este bazată pe limbaj, pe modele lingvistice. AI poate să proceseze cu viteză cuantică o cantitate enormă de informații, ceea ce creierul uman nu poate să facă. Creierul uman poate face alte lucruri, dar nu în cantități atât de mari.
Am observat că AI, de exemplu, nu se înșeală niciodată când e vorba de cifre. Tu, ca interpret, când auzi un an, mai ales în limbi cum sunt germana sau spaniola, e dificil să reții, să scrii cifra corectă, mai ales dacă vorbim despre milioane și miliarde și cu multe sute și multe zeci și cu unități la sfârșit. În timp real, în mod normal, noi le notăm și apoi citim, dar trebuie să ai și timpul respectiv, că totul se petrece direct. Ei, bine, inteligența artificială știe să facă chestia asta fără să greșească. Și, atunci, se pune problema asta: dacă am avea și un suport de AI pe chestiile astea, atunci, am avea o fiabilitate și mai mare. Noi ne dorim să fim fiabili 100%, adică să spunem tot ce a spus persoana, absolut tot. Dar nu cuvinte, ci sens. Ce-i lipsește inteligenței artificiale, deocamdată – oricât se străduiește ea, dar mai puțin cu limbi cum este româna, care e o limbă mai rară – este sensul. Îi lipsește sensul. Dar semnalele sunt că o armată întreagă de ingineri și mulți alții din Silicon Valley și din toată lumea se străduiesc de ani de zile să facă astfel încât să existe o interpretare automată de conferință. Încă nu există, dar se pare că ne apropiem de acel moment. Există marea problemă și întrebarea existențială dacă această AI o să ne înlocuiască în acest exercițiu, în această gimnastică (n. r. interpretariatul). Omul trebuie să aibă prezenţă de spirit. La AI tocmai asta lipseşte: modul în care creierul uman procesează atâtea și atâtea lucruri legate de comunicare, care nu ţin doar de ceea ce se aude, ci şi de limbajul corporal, de reacțiile din sală. Pot fi atâtea lucruri pe care un model pur lingvistic nu are cum să le vadă.
„Nu există o rețea feroviară europeană cu adevărat, e un sistem încropit între sisteme naționale”
Ada CODĂU: Cum vă împăcaţi cu naveta Bruxelles-Strasbourg-Luxemburg-? Cât de solicitantă este?
Otilia PETRE LAHOUD:Cineva care este angajat permanent la Parlamentul European – nu e cazul meu, repet, sunt freelancer, sunt independentă – e obligat să se ducă la Strasbourg în fiecare lună. E o obligație, nu poți să spui nu. Bine, sunt diverse reguli, că poate ești în concediu de maternitate, poate ai nu știu ce problemă, dar, în mare parte, staff-ul Parlamentului European trebuie să meargă la Strasbourg. Eu nu trebuie să merg neapărat la Strasbourg. Dar pot să fac această navetă pentru că am ales să fac asta. Sunt și considerații legate de numărul de contracte pe care pot să-l am pe an, pe lună, de câți bani vreau să câștig, pur și simplu de ce eforturi sunt gata să fac ca să lucrez şi în altă parte decât la Bruxelles, unde este casa noastră (n. r. a sa şi a familiei sale). Este obositor și pentru că, de multe ori, fiind în inima Europei, tot timpul sunt peripeții legate de trenuri anulate, iarna, de ninsoare, de blocaje. Vara pică climatizarea. Sunt atâtea lucruri, care pot să nu funcționeze bine. E foarte complex sistemul feroviar european care, de fapt, nu e unul european, ci unul încropit între sisteme naționale. Și asta este o chestie pe care o observăm cu toții, ca cetățeni, anume că nu este armonizată treaba cu trenurile, nu există o rețea feroviară europeană cu adevărat, care să-ţi permită să spui: „Mă duc dintr-un punct în altul cu același bilet”. Știm bine că ne trebuie mai multe bilete, nu suntem siguri dacă avem legătura, trebuie să fugim de colo, colo, deci naveta este în continuare fragmentată și asta ne afectează și pe noi. Chiar dacă suntem mai aproape decât Bucureștiul de Strasbourg, tot apar peripeții. Deci da, este o navetă care poate fi și obositoare, dar dacă ai un contract, te duci la contract, ca să zic așa, ne-am obișnuit.
Discuția privind sediile PE este complicată. Unul dintre sedii e la Strasbourg, Franța beneficiază de acest prestigiu al Uniunii Europene. Dar de ani de zile e contestată ideea din punct de vedere al mediului, ecologic. Pentru că e vorba de foarte multe persoane și foarte multe dosare, care sunt puse pe şine literalmente și transportate până la Strasbourg, unde funcţionează o altă serie de clădiri, care au un consum de apă, electricitate și așa mai departe. Ce faci cu toate clădirile astea care nu funcționează doar o săptămână pe lună? S-au făcut eforturi mari ca să se introducă, în clădirile Parlamentului de la Strasbourg, alte activități sau să se subînchirieze unor alte entități. Dar toată deplasarea asta cu trenul, chiar dacă este mai ecologic, este totuși o deplasare enormă. Şi nu e doar cu trenul, pentru că foarte mulți vin cu avionul. Unii deputaţi iau și trei trenuri și două avioane și vin. Dar astea sunt costuri. Reprezintă foarte multă mișcare și poluare. Pe această parte a dezbaterii, ecologiștii au dreptate. Dar dezbaterea continuă.
„Nu mă cramponez de ce înseamnă să fii cu titlu pur român sau francez”
Ada CODĂU: Din punct de vedere cultural, unde vă situaţi între limba maternă, româna, şi limba franceză, pe care o vorbiţi ca un nativ? De care dintre acestea vă simţiţi mai apropiată?
Otilia PETRE LAHOUD:E o întrebare foarte interesantă și la care încerc să răspund de mulți ani și tot nu am un răspuns. Am plecat în 2000, deci nu mai locuiesc de foarte mulți ani în România. Dar eu sunt fix între cele două limbi și culturi, mă simt echidistantă între cele două. Sunt de 25 de ani într-un spațiu francofon, soțul meu e francez și suntem înconjurați de limba franceză, pe care o vorbesc tot timpul. Dar sunt de origine română și, ca interpret, folosesc româna tot timpul. Româna şi franceza sunt ca două capete de pod pentru mine. Faptul de a evolua între cele două nu mă deranjează. N-am un stres legat de cum mă caracterizez: uneori spun că sunt de origine română, alteori spun că sunt româncă. Nu-mi plac etichetele, adică nu-mi place să mi se atribuie o etichetă. La Bruxelles suntem foarte mulți în situația asta, de a veni din diverse zări. Iar cum sunt între cele două, româna şi franceza, e loc și pentru altele. Curiozitatea mea pentru limbi și pentru alte culturi îmi permite, cum spuneam, ca de vreo 8-9 ani să mă îndeletnicesc şi cu limba germană, care este un proiect personal, și pe care încerc să o învăț ca să o pot folosi în meseria mea. Ce vreau să spun e că nu mă cramponez de ce înseamnă să fii cu titlu pur român sau francez. De exemplu, n-am decât pașaport românesc, nu am altă cetățenie. Deci, din punct de vedere al administrației, dacă mă duc undeva, pașaportul românesc arată că sunt româncă. Dar nu mai am buletin. Mi s-a explicat, la consulatul din Bruxelles, că nu puteau să îmi facă buletin sau să îmi refacă un buletin de Tulcea, pentru că nu mai locuiesc în Tulcea și un om nu poate să aibă decât o rezidență. Și am rămas doar cu pașaportul, este un tip de pașaport pentru românii stabiliți în străinătate. Ăsta este actul meu de identitate actual. Dar asta nu înseamnă că mă caracterizează pe mine în momentul ăsta, pentru că identitatea poate să fie multe alte lucruri. Este clar că tot ce înseamnă cultura franceză sau francofonă ocupă un loc foarte, foarte important pentru mine. Dar am renunțat să mă mai gândesc la ce etichete mi se pot atribui.
Ada CODĂU: Aţi tradus în franceză unul dintre filmele lui Cristi Puiu. Cum aţi ajuns la această colaborare în cinematografie şi ce a presupus?
Otilia PETRE LAHOUD: Am fost contactată de casa de producție a filmului. Mi s-a transmis scenariul și a trebuit să-l pun în pagină. Am avut și filmul brut. Există niște tehnici, dar cred că am făcut asta într-un mod foarte artizanal. M-a ajutat foarte mult interpretarea. A fost o experiență foarte interesantă, pozitivă. Am tradus din română în franceză. Astăzi traducerile sunt mult mai automate, sunt programe (n. r. de traducere).
Dar revenind, la traducerea de film, ai o punere în pagină specială, pe un ecran nu poți să ai decât o anumită lungime (n. r. a enunţurilor subtitrate), trebuie să se potrivească vizual. Sunt multe chestii. Mai e şi sincronizarea între scenă și dialog. Îmi aduc aminte de o scenă (n .r. din filmul lui Cristi Puiu, „Sieranevada”) cu o pomană, la bloc. Și vine preotul și spune ceva din prohod. Adică e o chestie din Biserica Ortodoxă Română şi îmi amintesc că am contactat o prietenă, care cunoaște bine liturghia ortodoxă, ca s-o întreb de unde vin pasajele alea, pentru că eu nu ştiu. După care m-am referit la site-ul Bisericii Ortodoxe Române și la bisericile (n. r. creştin ortodoxe) care sunt în străinătate şi m-am referit la toate chestiile astea ca să pot să traduc în mod corect ceea ce fac tot timpul preoţii din Franţa, care au liturghii și slujbe religioase ortodoxe. Vorbim despre comunicarea interculturală, traducere, interpretare. A fost foarte interesant, dar am avut nevoie de timp pentru colaborarea asta. Ar fi imposibil să fac asta simultan cu o slujbă. Nu poţi să faci lucrurile după ureche.
„În România, problemele care ţin de inechităţile sociale sunt strigătoare la cer”
Ada CODĂU: În afară de interpretariat în instituţii europene, ce anume v-ar plăcea să traduceţi?
Otilia PETRE LAHOUD: Mi-ar plăcea să fac traducere de carte, dar e cu totul alt ritm, cu totul altceva. Trebuie spus că meseria de interpret este, astăzi, din ce în ce mai mult luată cu asalt. Mă refer la inteligența artificială. La traducători, asta s-a întâmplat de mulți ani deja, nu mai există decât foarte puțini traducători care efectiv traduc de la A la Z, mulți dintre ei în domeniul literar. Dar partea asta de traducere de carte, de literatură ţine de o elită, de cine are acest noroc. Cea mai mare parte a traducătorilor traduc prospecte de medicamente sau instrucțiuni de folosire, certificate de naștere. Deci, nu este deloc același lucru. În ziua de astăzi, aproape toate chestiile astea tipizate trec prin diverse modele de traducere automată.
Și, atunci, da, mi-ar plăcea să am timp și posibilitatea de a traduce literatură, dar cred că realist vorbind, aș face-o pentru mine. Deci ca exercițiu, dacă aş putea să aleg. De exemplu, a venit Obama la Parlamentul European. N-am fost prezentă, dar el este un orator al timpurilor noastre, are o retorică aparte. E clar că există și persoane excepționale legat de care poţi să zici „da, domnule, am fost acolo, am interpretat anumite chestii”, dar n-avem deseori ocazia.
Revenind la întrebare, da, mi-ar plăcea să fac traduceri literare, dar nu acum. Când o să ies la pensie, nu acum. Nu cunosc pe nimeni care să facă traduceri literare consistente și care să fie și interpret activ în același timp. Traducerea presupune, totuși, mult timp. Mult timp petrecut în fața unui ecran, un anumit tip de concentrare. Noi, interpreţii, nu avem acest timp, suntem oameni mai de teren. Plecăm, ne ducem la sala nu știu care, la ora nu știu care. Aprindem microfonul, după aceea ne ducem în altă parte. Mâine plecăm nu știu unde. Poimâine stăm acasă. E un ritm alert.
Ada CODĂU: Care este relaţia dumneavoastră cu România, în momentul de faţă? Ce fel de relaţie cultivaţi?
Otilia PETRE LAHOUD: Cred că pot să înțeleg bine România, având în vedere originea și istoricul meu. Citesc titlurile din presă, comunic cu familia mea, cu prieteni. Merg rar în România, dar am – ca să folosesc o metaforă – o fereastră de la care am o vedere bună și cred că înțeleg destul de multe lucruri. Cumva sunt în România, dar nu sunt în România, în sensul că, de pildă, recunosc că nu cunosc cântăreți actuali sau chestii de genul acesta. N-am televizor, nu mă uit la televizor, iar când merg în România nu aprind televizorul. Îmi lipsesc, deci, referinţele astea legate de muzică, de influenceri. Nu am contacte instituționale sau culturale cu România. Pentru că nu locuiesc acolo, cred că am un fel de viziune panoramică, mai puţin detalii şi mai mult imaginea de ansamblu.
Am trăit, ca adolescentă, schimbarea de regim și Revoluția din ’89 și toate speranțele și nebuniile din anii ’90. Îmi aduc aminte că atunci se vorbea mult mai mult despre cum să fie România, cum să prindem din urmă Occidentul sau alte ţări, erau diverse metafore. Acum, nu se mai pune problema așa cu prinsul din urmă. Dacă ai în minte nivelul european, vezi că toate țările au problemele lor, toate țările se străduiesc să ajungă dintr-un punct în altul, au chestii din trecut, care se repercutează în prezentul politic, social sau diverși demoni: ai istoriei, războaie, aspecte legate de identitatea naţională, etc). Da, România încă are probleme, dar eu nu prescriu nimic. A evoluat cum a putut. S-au făcut multe progrese, este clar. Însă observ că sunt multe chestii care țin de echilibrul mintal, de sănătatea mintală, care sunt cam precare. Lumea în care trăim astăzi este extrem de complicată, dar în România problemele care ţin de inechităţile sociale sunt încă și mai strigătoare la cer. Și asta se simte imediat și se vede în mod mult mai flagrant dacă vii de la Bruxelles, de pildă. Simți că e o prăpastie, care pare să se adâncească. Iar astea (n. r. inechităţile sociale) sunt, evident, surse de frustrări.
În ceea ce priveşte eurodeputaţii români, e, totuși, un progres față de anii trecuți. Nu vorbesc despre extremiști. Deputaţii s-au profesionalizat. Încet, încet, presupunând că nu există un complot major de a deturna Europa spre nu știu ce, eu zic că lucrurile pot să meargă mai bine. Dar nu ține numai de noi.
(Sursă foto: Otilia Petre Lahoud, arhiva personală)
