UE își intensifică eforturile de a-și defini rolul în Arctica, pe fondul unei competiții strategice tot mai acerbe. Pe măsură ce gheața se topește, regiunea devine accesibilă, iar dimensiunea sa geopolitică se solidifică: Administrația Trump revendică Groenlanda, Rusia operează o flotă de spărgătoare de gheață nucleare, cea mai mare din lume pentru a își asigura accesul permanent în Arctica, iar China se autointitulează stat cvasi-arctic și plănuiește să devină o mare putere polară până în 2035 prin investiții masive în infrastructura regiunii.
Uniunea Europeană este prezentă de mult timp în Arctica prin intermediul Danemarcei, sau mai exact Groenlandei, însă presiunile pentru ca această prezență sa fie mai vizibilă cresc. „Arctica nu mai este o regiune periferică. Ea devine esențială pentru stabilitatea economică și geopolitică la nivel mondial”, a declarat Jozef Síkela, Comisarul European pentru Parteneriate Internaționale, „iar Europa trebuie să se adapteze în consecință.”
Adaptarea a și început: Comisia Europeană pregătește o nouă strategie pentru Arctica, pe care intenționează să o prezinte la un forum UE-Arctica programat pentru luna septembrie. Doar că această strategie ar putea marca o schimbare radicală față de poziția pe care Uniunea o susținea cu puțin timp în urmă.
UE militează încă din 2021 pentru un moratoriu internațional privind noile foraje petroliere și gaziere în zona arctică, angajându-se ca „petrolul, cărbunele și gazul să rămână în sol”.
Însă această misiune a fost deraiată de invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina și conflictul din Orientul Mijlociu, care au expus dependența Europei de combustibilii fosili importați și au transformat securitatea energetică într-o prioritate care eclipsează alte angajamente.
Strategia se află acum în curs de revizuire, iar o consultare publică organizată în martie a scos la suprafață presiunile cu care se confruntă Bruxelles-ul: companiile din sectorul petrolier au militat intens pentru ca Uniunea să-și reconsidere opoziția față de foraje; printre ele – Equinor, compania energetică de stat a Norvegiei.
Citește și: UE înăsprește controlul asupra investițiilor străine în sectoare strategice
Oslo, furnizorul democratic al Europei
O eventuală schimbare de politică ar avantaja cel mai mult Norvegia. Țara nu este membră a UE, dar Uniunea are șansa, pentru prima dată după o lungă perioadă, să își extindă prezența directă în Arctica: Islanda urmează să organizeze un referendum în 2027 privind aderarea, iar Norvegia reconsideră și ea această opțiune, după ce o respinsese prin vot în 1994.
Interesele celor două se suprapun deja în mod semnificativ, iar Oslo a știut să valorifice această relație. Cu aceeași energie cu care livrează gaze Europei, Norvegia face presiuni asupra Bruxelles-ului să renunțe la opoziția față de forajele arctice, plasându-se drept al doilea cel mai activ stat în dezvoltarea industriei petroliere și gaziere din Arctica, după Rusia.
Norvegia este cel mai mare producător de petrol din Europa de Vest și a preluat rolul Rusiei ca principal furnizor de gaze naturale pentru Uniune, poziționându-se drept linia de salvare energetică a Europei și furnizorul democratic al blocului.
Războiul din Ucraina i-a adus venituri din petrol cu aproximativ 140 de miliarde de dolari mai mari în 2022 și 2023 față de 2021, iar o treime din gazul consumat în UE provine astăzi din Norvegia. Cifrele arată o dependență reală a Europei față de Oslo, dar gazele extrase din zonele arctice reprezintă o pondere mult mai mică, de aproximativ 5% din importurile blocului.
Cu alte cuvinte, miza energetică a moratoriului arctic este considerabil mai mică decât sugerează retorica securitară care domină dezbaterea.
Aceasta cu atât mai mult cu cât Norvegia se află deja la limita capacității de producție.
Tot gazul pe care îl produce, și între 90 și 95% din petrol, este exportat deja în Europa. Guvernul face eforturi să mențină nivelul actual pe măsură ce deschide zăcăminte noi și le închide pe cele ajunse la finalul ciclului de viață. Cu toate acestea, Oslo a anunțat că va redeschide până în 2028 trei zăcăminte de gaze închise în urmă cu patru decenii și a acordat companiilor petroliere permisiunea de a efectua activități de explorare în 70 de noi zone din Marea Nordului, Marea Barents și Marea Norvegiei.
Zona în care producția poate fi cu adevărat extinsă este Arctica.
Oslo susține de multă vreme că activitățile sale în Marea Barents, situată la nord de continentul norvegian și sub arhipelagul Svalbard, se deosebesc de „Arctica clasică”, întrucât această mare este lipsită de gheață, accesibilă și găzduiește deja mai multe instalații petroliere și gaziere. „Nu există aisberguri sau urși polari în Marea Barents”, declara un oficial norvegian pentru Financial Times. „Da, e la nord de Cercul Arctic, dar nu e Arctica în sensul pe care îl înțeleg cei mai mulți oameni.”
Un pariu pentru deceniul următor
Industria petrolieră norvegiană mizează că anxietatea legată de aprovizionarea cu energie va determina UE să-și reconsidere moratoriul. Doar în spatele acestei anxietăți o astfel de decizie ar putea părea soluția potrivită.
Proiectele din Marea Barents necesită între cinci și zece ani pentru a trece de la descoperire la producție stabilă, ceea ce înseamnă că o decizie politică luată acum nu răspunde nicidecum nevoii actuale, ci influențează ce ar putea ieși pe producție abia la mijlocul anilor 2030.
Iar costurile nu sunt doar temporale. Regiunea arctică deține rezerve semnificative de petrol și gaze nedescoperite, dar explorarea lor implică costuri considerabile și riscuri de mediu serioase, de la impactul climatic până la pierderea ecosistemelor.
Criticii acuză Norvegia de ipocrizie: în timp ce intern susține cu tărie adoptarea autovehiculelor electrice și extern promovează măsuri împotriva schimbărilor climatice – luna trecută a fost printre puținele țări occidentale care au participat la Prima Conferință privind renunțarea la combustibilii fosili – aceasta accelerează producția.
Dar strategia aduce roade.
Datorită rezervelor sale de combustibili fosili, Norvegia a acumulat cel mai mare fond suveran de investiții din lume, care deține active în valoare de peste 2 trilioane de dolari. Fondul este folosit, prin lege, pentru economisire pe termen lung, stabilizarea economiei și finanțarea indirectă a statului social.
O nouă arenă, aceleași dileme
Arctica se încălzește de patru ori mai repede decât media globală, ceea ce a deschis noi rute maritime, noi posibilități de conectivitate strategică și acces la materii prime esențiale, conturând-o drept noua arenă a competiției geopolitice.
Abordarea pe care UE o va adopta în noua sa strategie va reflecta o dilemă pe care Uniunea o traversează cu tot mai multă frecvență: între ambițiile climatice și exploatarea resurselor, între imaginea sa de actor normativ global și realitatea că încearcă constant să recupereze terenul pierdut în fața celei mai recente crize.
Terje Aasland, ministrul energiei din Norvegia, a rezumat poate cel mai bine această schimbare de ton: „În Europa, înainte de războiul din Ucraina, se discuta mult despre cum să renunțăm la petrol și gaze de pe platoul nostru continental … acum mă întreabă în fiecare zi «puteți livra mai mult petrol și gaze»?”
(Sursa foto: Jozef Síkela / X)
