După emoția prilejuită de 14 iulie, să ne întoarcem la chestiuni mai pragmatice, mai precis să vedem ce este în Germania.
Influența Kremlinului încă se extinde în politica Germaniei, în special prin alianțe cu mișcări de extremă dreaptă sau extremă stângă.
Dependența Germaniei de Rusia a început în primii ani ai secolului nostru, prin parteneriatul dintre fostul cancelar social-democrat Gerhard Schröder și președintele rus Vladimir Putin, care a evoluat într-o prietenie personală.
Inițial, Putin era considerat un reformator, dar cel târziu după Conferinta de Securitate de la München din 2007, lucrurile păreau destul de clare că o iau spre o autocrație. Era perioada în care diplomații germani își exprimau deschis îngrijorarea că Rusia se îndreaptă într-o direcție periculoasă.
Orientarea pro – rusă a politicii externe germane a fost continuată și de cancelara Angela Merkel după 2005.
Putem spune că Germania a comis trei erori majore față de Rusia începând cu 1991.
Ne referim aici la dependența de gazul rusesc, respingerea sprijinului militar pentru Ucraina și reticența de a folosi descurajarea prin NATO.
Greșeala s-a bazat pe ideea că securitatea europeană nu poate fi realizată decât prin cooperarea cu Rusia.
Prin urmare, extinderea schimburilor comerciale și politice ar favoriza pacea.
Cancelarul reunificării germane, Helmut Kohl, și Angela Merkel, chiar dacă erau conștienți de pericolul potențial reprezentat de Rusia, susțineau extinderea legăturilor bilaterale.
Helmut Kohl era recunoscător pentru sprijinul dat de ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, reunificării germane.
Cancelarul german căuta să integreze Rusia în ordinea mondială condusă de americani.
Din păcate, ignora faptul că amenințarea sovietică fusese principalul argument al Planului Marshall.
Primul președinte al Federației Ruse după destrămarea URSS, Boris Elțin, și Vladimir Putin nu aveau niciun interes să se alăture unei ordini internaționale dominate de SUA. În 1991, Elțin i-a spus lui Kohl că era necesară reunificarea Crimeii cu Federația Rusă.
Concomitent, în anii 1990, diplomații germani de la Moscova au avertizat că Rusia nu era pregătită să accepte o orientare occidentală a Ucrainei.
Politica externă atlantistă demarată de Kohl s-a transformat rapid odată cu venirea la putere a lui Gerhard Schröder în 1998.
Reorientarea lui Schröder către Rusia a pus bazele dezvoltării legăturilor politice, economice și culturale, situație care a durat până în 2022.
Gerhard Schröder s-a folosit de o rețea de oameni de afaceri influenți și cadre de partid din Hanovra, orașul său natal, printre care viitorul ministru al Economiei, Sigmar Gabriel, și Frank-Walter Steinmeier, actualul președinte al Germaniei.
Politica economică a Germaniei a alimentat mașina de război a Rusiei, ceea ce elita politică germană e mai puțin înclinată să recunoască.
Sub Putin, regimul rus a atras simpatii în rândul elitei germane mai ales prin mită directă și operațiuni clandestine.
Înclinațiile filo-ruse ale social-democraților au rădăcini adânci în Războiul Rece.
La începutul anilor 1980, Schröder și generația sa de tineri social-democrați s-au opus staționării rachetelor balistice americane (Pershing II) pe teritoriul german și politicii lui Reagan de reînarmare. Erau anii mișcărilor pacifiste, puternice în fosta Germanie Occidentală, care se temea că primul front al unei confruntări NATO-URSS va fi pe teritoriul german.
Concomitent, aripa pacifistă și o parte a social-democraților germani l-au presat pe cancelarul Helmut Schmidt să pună accent pe continuarea „Ostpolitik” și pe dialogul cu Moscova, în locul desfășurării rachetelor Pershing II în Germania.
În 2021, fostul cancelar german Gerhard Schröder a susținut că, pe termen lung, NATO ar trebui înlocuită de o nouă arhitectură de securitate europeană care să includă și Rusia. El a pledat pentru o autonomie strategică mai mare a Europei față de Statele Unite.
În ciuda înțelegerii lor greșite a Războiului Rece, social-democrații germani considerau politica de deschidere spre fostul bloc comunist est-european, așa-numita „Ostpolitik”, un precedent care să justifice o cooperare economică mai strânsă cu Rusia.
Chiar și după ce Gerhard Schröder a părăsit funcția de cancelar în 2005, legăturile comerciale cu Rusia s-au extins, în timp ce Germania a continuat să-și neglijeze armata.
Angela Merkel, în ciuda tuturor temerilor sale personale față de Putin, nu a făcut nimic pentru a schimba status quo-ul față de Rusia, oferind credite la export Rusiei și insistând pe dialog ca răspuns la fiecare criză politică.
Invazia rusă a Georgiei din august 2008 a fost urmată curând de un „Parteneriat pentru modernizare” germano-rus, pus la cale de grupuri de lobby industriale sub auspiciile ministrului de Externe Walter Steinmeier (actualul președinte al țării).
În perioada premergătoare invaziei ruse la scară largă din Ucraina, din februarie 2022, Germania nu a reușit să-și pregătească industria de apărare și armata pentru eventualitatea unui conflict major, despre care serviciile secrete americane avertizaseră cu aproximativ cinci luni înainte.
Dar greșelile nu pot fi imputate numai lui Schröder și social-democraților.
Fiecare decizie strategică majoră a fost aprobată de miniștri și parlamentari creștin-democrați.
Trebuie amintit faptul că miniștrii creștin-democrați ai Apărării (Carl Theodor von und zu Guttenberg, Ursula von der Leyen și Thomas de Maizière) au coordonat reducerea puterii militare a Germaniei.
Politica Germaniei față de Rusia a fost produsul unui eșec colectiv de a gândi lumea în termeni de confruntare.
Rușii de secole sunt învățați să gândească în acest mod.
Este una din ideile enunțate de Alexandre de Marenches (1921–1995), fost șef al serviciului francez de informații externe SDECE (Service de Documentation Extérieure et de Contre-Espionnage), predecesorul actualei DGSE. Unul din cei mai cunoscuți strategi francezi ai Războiului Rece, de Marenches argumenta că Rusia are o tradiție imperială care depășește regimurile politice (țarist, sovietic sau post-sovietic), elitele ruse privesc relațiile internaționale ca pe un joc permanent de forță și echilibru de putere, în timp ce Occidentul tinde să subestimeze continuitatea culturii strategice ruse.
Narațiunile anti-occidentale și mesajul că Occidentul este de vină pentru războiul din Ucraina, conduse de mașina de propagandă rusă, găsesc un teren fertil în rândul electoratului radical de dreapta și stânga din Germania.
De la începutul anului 2022, guvernul german și-a extins eforturile de combatere a dezinformării la nivel instituțional.
La începutul anului 2024 a fost descoperită o gigantică campanie de dezinformare online pro-rusă.
Peste 50.000 de conturi de utilizatori false au distribuit milioane de postări într-o singură lună. În unele zile existau până la 200.000 de tweet-uri care au generat un val de dezinformare digitală.
Este clar că rușii au plantat destule cârtițe în aparatul de stat german, în presă, ONG-uri etc.
Un exemplu elocvent sunt poate declarațiile controversate ale lui Hubert Knirsch, ambasadorul german la Chișinău.
Domnia sa a repetat narațiunile rusești.
Acest lucru nu ar trebui să ne mire.
Un aspect demn de luat în seamă este că a fost ambasador în Georgia între 2018 – 2022, unde a făcut cam același lucru.
Ziarul Bild arăta în 2021 că ar fi făcut de mai multe ori declarații favorabile puterii pro-ruse de la Tbilisi.
Soția sa, Eva Maria Knirsch, a fost lector la Universitatea Internațională Kutaisi, instituție finanțată în mare parte de fundația lui Bidzina Ivanishvili.
Vicepreședintele Transparency International Georgia, Giorgi Oniani, a declarat că ambasadorul german era considerat în Georgia ca unul dintre cei mai puțin critici diplomați occidentali față de partidul de guvernământ.
Hubert Knirsch a lucrat și la ambasada din Moscova între 2014 – 2018 și 2022 – 2025.
Asta nu înseamnă că este agent rus sau că este rusofil.
Mai degrabă, aparține dezastruoasei școli de diplomație germane care crede că Rusia poate fi integrată în Europa prin cooperare economică.
Dar nu poți integra o țară a cărei populație nu are o gândire europeană, ci asiatică și imperială.
Parțial acest lucru este valabil și în cazul Turciei.
În prezent Germania și–a dat seama de greșelile făcute și încearcă să recupereze decalajul, în ceea ce privește înarmarea și creșterea efectivelor militare.
În mod oarecum inevitabil va concura cu Franța în privința coordonării luptei Europei împotriva Rusiei.
România ar trebui să coopereze mai mult cu Germania în acest sens.
Cooperarea s–ar putea desfășura și în domeniul combaterii dezinformării, unde noi stăm foarte prost.
Se pare că președintele Nicușor Dan are iar o inspirație proastă prin întărirea relațiilor cu Emanuel Macron.
Acesta oricum este o partidă pierdută.
Situația în care este Franța acum din punctul de vedere al politicii interne i se datorează în mare măsură.
La scrutinul prezidențial de anul viitor extrema dreaptă și cea stângă au șanse mari de câștig.
Președintele nostru parcă îl copiază pe președintele francez.
Nicușor Dan a mai pariat și pe MAGA.
Perseverența este bună până la un punct.
Mai ales în politică.
”Nu avem aliați eterni și nu avem inamici perpetui. Interesele noastre sunt eterne și perpetue, iar datoria noastră este să urmăm acele interese. Anglia nu are prieteni sau aliați permanenți, ci doar interese permanente!” – Lordul Palmerston
”Atât miopii, cât și prezbiții sunt extrem de periculoși în politică.” – Giulio Andreotti
”Miopia se manifestă când politicianul se gândește doar la viitoarele alegeri, nu la viitoarele generații.” – Winston Churchill.
”Politica nu este o știință exactă.” – Otto von Bismarck
”Doar un prost învaţă din greşelile proprii. Un înţelept învaţă din greşelile altora.” – Otto von Bismarck
